duminică, 25 aprilie 2010

Katynul românesc - masacrul de la Fântâna Albă

Impresionaţi de vechile şi noile drame ale polonezilor, românii sunt parcă condamnaţi să-şi uite trecutul şi propriile lor tragedii. Un masacru petrecut acum aproape 70 de ani ne dă dreptul să spunem că a existat şi un Katyn românesc. Din păcate, el nu este comemorat de către autorităţi şi de către românii de rând aşa cum se cuvine. Dacă toţi ştim despre drama fraţilor noştri din Polonia şi cât au suferit ei în 1940-1944 din cauza ocupaţiei sovietice, doar puţin dintre noi cunoaştem că acum 69 de ani, în aprilie 1941, la Fântâna Albă, în Bucovina ocupată de URSS, 3000 de copii, tineri, bătrâni şi femei au fost ucişi cu mitraliera de către sovietici.Potrivit martorilor oculari răniţii au fost masacraţi cu săbiile, iar apoi îngropaţi de vii. Au fost asasinaţi cu sânge rece, pe când voiau să treacă în partea de Bucovină încă rămasă României.
În iunie 1940 România era forţată să cedeze URSS un teritoriu de peste 51000 km pătraţi, locuit de peste 3 milioane de locuitori, majoritatea români,ca o consecinţă a pactului Ribentrop-Molotov. Imediat ce armata romînă a fost evacuată trupele din armata sovietică şi NKVD au ocupat teritoriul. La 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni de pe Valea Siretului,Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Colţeşti, Suceveni, purtând în faţa lor un steag alb şi însemne religioase,icoane, prapuri şi cruci de cetină, a format o grupare paşnică de peste 3000 de persoane ce se îndrepta spre noua graniţă sovieto-română. În Poiana Varniţa, la 3 km de graniţa română, militarii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure. Au tras din plin cu mitralierele, până au căzut toţi. Supravieţuitorii au fost urmăriţi călare şi spintecaţi cu sabia. După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi de vii, bătrâni, femei, tineri, sugari. Martorii spun că două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi până când toţi şi-au dat duhul. În zilele următoare mii de oameni au fost arestaţi de NKVD din Adâncata şi satele înconjurătoare. După câteva zile de torturi înfiorătoare au fost duşi în cimitirul evreiesc din apropiere şi aruncaţi de vii într-o groapă comună peste care s-a turnat şi s-a stins var. Alte crime similare au avut loc pe întregul teritoriu al Bucovinei şi Basarabiei ocupate de către sovietici. Sute de mii de români au fost exilaţi în Siberia şi Kazahstan.
Masacul de la Fântâna Albă nu poate fi singularizat însă, în intervalul iunie 1940-iulie 1941, când trupele române reuşesc să reocupe teritoriile româneşti pierdute, în teritoriul dintre Prut şi Nistru şi în nordul Bucovinei, s-a desfăşurat o adevărată dramă naţională. Ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă a fost mediatizat în România acelor ani, funcţiona în România şi un organ de presă, Gazeta Refugiaţilor. Un alt episod tragic s-a desfăşurat la Seratov, în noiembrie 1940, unde sunt ucişi într-o singură zi peste 15.000 civili români, având singura vină că voiau să treacă graniţa în România şi să scape de ocupaţie. La Ocniţa, Tighina, Orehei, Strojineţ sau în Herţa vor avea loc episoade similare. De asemenea, tot la Fântâna Albă, la data de 8 septembrie 1940, după terminarea slujbei de Sf. Maria, peste 7000 de refugiaţi români care voiau să treacă graniţa spre Rădăuţi, erau prinşi, torturaţi şi apoi ucişi cu rafale de mitralieră.
În intervalul iunie 1940-iulie 1941, în teritoriile cedate URSS-ului, aveau să moară, să fie deportaţi sau să fie torturaţi între 200000-250000 de români, care aveau drept vină doar faptul că se simţeau români şi că voiau să plece din acel zone spre teritoriile care rămăseseră ţării. Aici nu vreau să vorbesc de alte sute de mii de români ce vor suferi după 1944 în teritoriile sovietice, sau de drama românilor aflaţi în NV Transilvaniei cedat Ungariei Hortyste, despre ele voi vorbi cu alte ocazii. Aici vreau doar să sensibilizez un pic lumea despre faptul că şi noi românii am avut de suferit mult în urma tragediilor din timpul războaielor, că a existat şi un Katyn al nostru, că putem să dovedim că am suferit şi noi un genocid, un holocaust al nostru. Cu simţ de răspundere mă înclin în faţa suferinţei fraţilor polonezi, ce au pierdut la Katyn toată crema intelectualităţii lor sau a evreilor, care au avut de suferit din cauza genocidului nazist, dar mă simt nevoit să aduc în discuţie şi suferinţa poporului meu, pesntru a arăta că şi noi am suportat tragedia acestui război. În mare, între 1940-1947 cred că au murit sau au fost exilaţi aproape un milion de români, în teritoriile cedate Ungariei sau URSS-ului.
Mă întreb însă, de ce aceste lucruri, aceste genociduri asupra românilor nu sunt scrise în manualele noastre de liceu, de ce se omite acest lucru? DE ce să nu ştim şi noi de suferinţa noastră? DE ce doar alţii să-şi strigă în lume iritarea despre ce li s-a întâmplat, de ce numai alţii să-şi plângă morţii şi să-i comemoreze? Oare noi românii nuavem acest drept? Oare fraţii noştri morţi la Fântâna Albă sau altundeva, din cauza ororilor practicate de ocupant, nu merită şi ei să fie amintiţi în memoria poporului nostru? Să li se facă o slujbă anual, să li se aprindă o lumânare şi să li se aducă o coroană de flori? Atât mai putem şi noi afce pentru ei astăzi, dacă în 1940 am fugit ca laşii şi i-am lăsat în mâinile ocupantului.
Îmi închei articolul aici, cu speranţa că cititorii mei s-au simţit sensibilizaţi de aceste informaţii şi cu speranţa că istoria adevărată a poporului român, oricât de dură ar fi şi oricât de mult ar durea, nu va fi uitată şi va fi scrisă aşa cum e ea. Doamne ajută!

marți, 20 aprilie 2010

Cum a decurs Marisiensisul de anul acesta

Salutare tuturor, ştiu că n-am mai scris de mult pe blog şi-mi pare nespus de rău, dar nu prea am mai avut timp! M-am decis acum să scriu câte ceva despre ultima ediţie Marisiensis care tocmai a trecut! Anul acesta chiar am fost şi organizator, aşa că experienţa trăită este chiar uşor mai bogată. Aventura a început încă din martie când am început să facem şedinţele de ligă pentru organizare! În memoria mea vor rămâne ca şi seri memorabile de care îmi voi aminti cu plăcere. Mai ales de spiritul de organizare şi glumele lui Alex Matei, de zbieretele comice ale lui Mişu, cu toate că n-a reuşit vreodată să se impună aşa, sau de aerul mereu misterios pe care-l degajă Corina. Aici, la aceste şedinţe am cunoscut mulţi prieteni şi în sfârşit am putut şi eu să mă infiltrez mai adânc în Ligă, cu acte în regulă. Cam târziu, ce-i drept, dar e bine şi acum. Lăsând la o parte chefurile date de ligă în tot acest timp, de la care nu am lipsit la vreunul, vreau să trec direct la istoria congresului de anul acesta. Joi eu mi-am luat de mine putere să lipsesc de la toate stagiile şi cursurile existente şi am purces la a-mi ajuta colegii să pregătim mai bine şi mai în amănunt terenul pentru cele 4 zile de congres ce soseau. Am mers cu Zolog şi alţii să punem banere, am mers la facultă să împart invitaţii pe la profi şi programul congresului, iar pe urmă m-am ataşat de Ioana Hanca în a avea plăcerea să întâmpinăm participanţii externi care soseau şi se cazau la hotel. Între noi fie vorba aşa am putut şi eu să admir fete frumoase şi să-mi mai fac prietenii. Festivitatea de deschidere a fost foarte scurtă şi anostă, însă oricum, Casa de Cultură nu se umpluse nici jumătate di cât voiam noi. După împărţirea la fel de dezorganizată ca şi anii trecuţi a ghiozdanelor de congres (anul ăsta Colgate ne-a sponsorizat cu nişte ghiozdane roz bombon, micute şi strâmte, de parcă erau adresate unor fetiţe de grădiniţă şi nu unor studenţi la medicină de peste 20 de ani! cum naiba să mergi cu aşa pe stradă, mai ales ca şi băiat! Nici nu te încap măcar, mă rog poate pe fete ca şi Ancuţa sau Marta le încap, dar pe mine nu, oricât de slab mă vedeţi voi pe mine! :-j ). De la ora 20 a început cockteilul, organizat la Dublin Irish Pub în care s-au prezentat destul de mulţi participanţi, spre bucuria noastră, a organizatorilor. Muzica pusă a fost bină aleasă şi a cuprins cam toate genurile, mai puţin nenorocitele de manele, alternând elegant atât melodii româneşti, cât şi din late limbi. Pentru mine surpriza cea mai mare şi pot să-i spun şi plăcută, este că am reuşit să interacţionez cu Marta, după mai bine de trei luni de aversitate între noi doi şi chiar am onorat două dansuri împreună. Din păcate participanţii au început a pleca după miezul nopţii, probabil temându-se să nu fie obosiţi a doua zi, aşa că spre ora 1 noaptea rămăseserăm numai noi, organizatorii. Astfel că ne-am strâns toţi, ne-am împărţit sarcinile pentru a doua zi şi am plecat fiecare la odihnă. Trebuie să precizez că eu fusesem numit încă de joi de la prânz fotograful oficial al congresului, aşa că am făcut şi în acea seară şi în rest peste 400 de poze.
A doua zi eu am fost repartizat să am grijă de coffe-break la sala 2 de la UMF, împreună cu Oana, sală în care dealtfel aveam şi lucrările mele de prezentat. Deşi trebuia să prezint numai o lucrare, totuşi am fost nevoit să prezint trei, două din colegele şi coleboratoarele mele neputând, din motive subiective sau obiective să-şi poată prezenta singure lucrările. În locul unde eram eu, la sala 2 comisia a fost uşoară, atât Toma cât şi Jung nefăcând probleme (chiar am fost iritat pot spune de pasivitatea lor ciudată. aveam impresia că nu ascultă, că nu le pasă, în afară de câteva lucrări unde au intervenit, în rest nu s-au purtat niciun fel de discuţii), dar în sala 1 a fost moarte curată, atât Enciulescu cât şi Borda tăind în acrne vie. A trebuit şi aici să prezint o lucrare şi s-a observat diferenţa, ca să nu mai spun că se găsise o fată, Nada, din Timişoara, să se apuce şi să atace şi să distrugă toate lucrările ce erau prezentate. Un fel de Borda în devenire! :)) Până la urmă ea va fi cea care va lua premiul 1 la Preclinic, mi se pare şi normal, după ce a dărâmat toate lucrăile contracandidaţilor! ;)
Din fericire, lucrările din sala mea s-au terminat până la ora 14.00, aşa că nu a mai fost nevoie să revenim după masă la UMF. După ce am servit masa, împreună cu colegii organizatori, am mers prin oraş cu o prietenă din Iaşi, care venise ca şi concurent. Seara, s-a organizat tot în Dublin un concurs de bancuri şi unul de karaoke. La cel de bancuri am participat şi eu, dar nu am reuşit să fiu printre primii trei, care au fost premiaţi. Tot aici am cunoscut două colege de la Cluj, cu care m-am şi împrietenit, două fete frumoase şi minunate, cât şi stabilirea unei prietenii, cu Raluca, o colegă organizator. După miezul nopţii am plecat în Evolution pentru chef, dar având în vedere că consumasem ceva mai mult alcool şi că erau obosit din cauza nopţilor trecute în care dormisem puţin, a trebuit să mă retrag mai înainte de finalul chefului, deja la ora 4 dimineaţa, aflându-mă în pat.
Sâmbătă totul a fost cam anost, am participat la ceva cursuri şi work-shopuri, dar nu a mai fost frumuseţea din ziua precedentă. Seara am petrecut-o la Teatrul 74 unde am văzut cea mai plictisitoare piesă de teatru din viaţa mea, apoi am mers şi am chefuit în Bastionul Dogarilor din Cetate, până pe la 4 dimineaţa. Am reîntâlnit-o pe Marta, dar şi alte fete frumoase, cu care am avut plăcerea să dansez şi să mă distrez, printre care trebuie să le amintesc mai ales pe iubitele mele amice de la Cluj.
La festivitatea de premiere de duminică am mers destul de optimist că voi obţine ceva, dar a trebuit să mă întorc foarte decepţionat. Nici eu şi nici vreunul din colaboratorii mei nu am reuşit să obţinem vreun premiu. Am fost impresionat de victoria Nadei şi fericit de victoria Mariei, prietena mea clujeancă. După premiere, am plecat cu colegii organizatori la KFC unde ne-am distrat şi am sărbătorit reuşita noastră de a organiza cu succes acest congres (după spusele Klarei Brânzaniuc a fost cea mai reuşită organizare din ultimii ani), am condus-o pe amica din Iaşi la autobuz şi m-am întors la cămin. Nu pentru mult timp, căci am plecat din nou o parte din noi pe malul Mureşului să ne destindem, iar apoi seara într-un restaurant rustic din oraş, pentru masa de seară.
Una peste alta, Marisiensisul de anul acesta m-a încântat peste măsură. Sunt fericit pentru că am fost organizator anul acesta şi am avut ocazia să mă împrietenesc cu atât de multă lume şi să mă reîmprietenesc cu alţii. Astăzi, la două zile după terminarea evenimentului, gândul meu stă tot acolo, parcă îmi pare rău că s-a terminat. Acum nu-mi rămâne decât să aştept congresul de la Iaşi şi evident, Medifunul, unde va trebui să mă distrez din nou!
Tuturor, o zi bună şi promit că voi reveni curând cu alte postări.

vineri, 2 aprilie 2010

Vinerea Patimilor

Astăzi este Vinerea Mare, ziua în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să se răstignească pe cruce şi să sufere pentru păcatele noastre ale tututror, pentru iertarea lor şi pentru ca noi să putem din nou trăi în comuniune cu Dumnezeu. După părerea mea este unul din cele mai mişcătoare momente creştine ale anului, o zi a suferinţei, o zi în care însuşi Dumnezeu ne prezintă iubirea lui imensă pentru noi, oamenii, care ne găsim nevrednici în toate în faţa Lui. Este un lucru original în legătură cu toate religiile din lume, numai în creştinism Dumnezeu alege ca să se sacrifice pe El Însuşi pentru a ierta păcatele oamenilor şi pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă. În toate celelalte religii sacrificiile erau legate de diverse animale sau erau chiar umane. Evreii sacrificau berbeci, aztecii sacrificau tineri adolescenţi, alţii sacrificau la fel, diverse lucruri pentru a obţine bunăvoinţa zeilor lor. Noi în creştinism nu mai este necesar să sacrificăm aceste lucruri, căci avem sacrificiul suprem. Dumnezeu însuşi, a luat trup, a coborât printre noi şi a trăit cu noi, să-l vedem, să-l simţim, să-l cunoaştem, să ştim că e real, că nu este imaginar. A vorbit cu noi, ne-a educat, a mâncat cu noi, a petrecut cu noi timpul, ne-a vindecat bolnavii şi ne-a înviat morţii. Apoi, pentru a încheia rolul său hristic de pe pământ, s-a dat pe Sine Însuşi jertfă şi ne-a deschis astfel posibilitatea de a intra în Rai. Sacrificiul nostru al creştinilor nu constă decât ca în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie să amintim despre acest sacrificiu al Mântuitorului şi să-L rugăm să-şi coboare Sfâtul Său Duh asupra Sfintelor Daruri pentru a le sfinţi şi a le transforma în Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi noi ne împărtăşim în Sfânta Taină a Euharistiei.
Iisus a murit azi nu pentru păcatele Sale, căci El a fost singurul om din istorie care nu a avut niciun păcat, El a murit pentru păcatele noastre. El, din marea Sa iubire, ne-a iertat pe toţi şi a plătit păcatele noastre cu propria Sa suferinţă şi moarte. Dar Elş ne-a dat o poruncă de respectat, atât cât era printre noi şi ne învăţa, cât şi prin Însuşi sacrificiul Său, acela că noi suntem, nevoiţi să iertăm. Să ne iubim şi să ne iertăm, până şi duşmanii noştri. Să nu-i hulim, să nu facem un lucru împotriva lor, să nu ne răzbunăm, ci să-i iubim, să ne rugăm pentru ei şi pentru păcatele lor, să-i iertăm. Astăzi este vremea ca noi toţi să învăţăm că trebuie să iertăm, să-i iertăm pe toţi care ne-au greşit, căci trebuie să facem după cum adevărat spunem noi în rugăciunea Tatăl Nostru : ,,şi iartă-ne nouă greşalele noastre, aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri". Să nu aibă curaj vreunul din noi, măcar azi, dacă nu şi în rest să mai rostească aceastîă frază în rugăciunile noastre dacă noi nu suntem capabili să iertăm şi noi la rândul nostru.
Deci, fraţilor, oricui i-am greşit în ultima vreme, cu orice i-am greşit, îl rog mult ca să mă ierte şi să-mi treacă mie toate greşelile mele, căci şi eu la rându-mi mă angajez să-l iert. Astăzi este ziua spăşirii şi a smereniei. Să nu uităm că în aceste momente chiar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru se află răstignit pe cruce şi suferă pentru păcatele noastre, deci iertaţi fraţilor şi Dumnezeu să vă ierte.
În sufletul meu, rog pe Dumnezeu să îmi ajute astfel încât şi o anumită persoană care mă urăşte acum, să mă poată ierta, căci ura ei îmi face rău. Doamne ajută fraţilor şi Dumnezeu să fie alături de voi în fiecare moment! Amin!