luni, 28 februarie 2011

Un sentiment religios mai puternic decât raţiunea de stat

Anii : 1683-1686
Principalul vinovat : Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei
Greşeala : A oferit sprijin militar şi material trupelor imperiale germane în lupta lor contra otomanilor
Motivaţia : Ca şi domn al unei ţări creştine, Şerban Cantacuzino s-a simţit obligat să ofere sprijin şi ajutor unui alt stat creştin în conflictul acestuia cu un stat musulman, punând raţiunea religioasă şi înfrăţirea creştină mai presus decât raţiunea de stat care impunea sprijinirea Imperiului Otoman
Urmările : Imperiul German va câştiga într-un târziu conflictul cu otomanii şi va ocupa pentru mai bine de două secole teritoriile Transilvaniei, Parţiumului şi ale Banatului, în coasta României apărând astfel un nou stat puternic, care va căuta să subjuge teritoriile româneşti şi populaţia românească.


Şerban Cantacuzino a fost domnul Munteniei între anii 1678-1688. El a ajuns domn printr-o revoltă a boierilor Cantacuzini, într-o perioadă când în principatele româneşti Moldova şi Muntenia astfel se obţinea coroana. În primii ani a fost un domn loial otomanilor şi chiar a întreprins unele jocuri diplomatice alături de ruşi şi veneţieni contra habzburgilor. În anul 1682, în urma unei neînţelegeri între sultanul otoman Mahomed IV şi împăratul german Leopold I, Imperiul Otoman declară război Imperiului German, până pe 14 iulie turcii ajungând la Viena pe care o vor supune unui îndelungat asediu. Ca vasal al otomanilor, domnul muntean a trebuit să contribuie la campanie cu 7000 de oameni şi cu materiale logistice aferente. Muntenii vor ajuta la construcţia unui pod peste Dunăre la nordul Vienei şi la atacarea aripei stângi a imperialilor. Simţindu-se ataşat moral şi religios de germani, care erau creştini ca şi el, domnul muntean va lua decizia boicotării armatelor otomane şi ajutarea în secret a habzburgilor să câştige asediul şi să-i respingă pe turci.
Astfel, sub pretextul trimiterii de spioni sub zidurile „inamice”, domnitorul român trimitea de fapt soli având ca scop informarea vienezilor despre mişcările din tabăra turcească, ba chiar mai mult, a dezvoltat un sistem secret de comunicaţii, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul turcilor. În momentele în care armatele româneşti erau nevoite să bombardeze oraşul, acestea fie umpleau tunurile cu paie, fie foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime zidurilor vieneze. Şerban Cantacuzino a întârziat cât mai mult construcţia podului care îi fusese aribuit lui, facilitând totodată distrugerea lucrărilor de către „duşmani”. În timpul bătăliei decisive, de pe dealul Kahlenberg, din 12 septembrie 1863 între regele polon Ioan III Sobieski şi marele vizir Kara Mustafa Paşa, românii au privit desfăşurarea evenimentelor cu pasivitate din tabăra lor. Acţiunile domnitorului muntean au contribuit într-o mare măsură la depresurarea Vienei, permiţând creştinilor să cunoască dinainte intenţiile turcilor şi oferindu-le răgazul pentru a-şi regrupa şi întări forţele. După victoria germanilor, aceştia s-au grăbit să-l laude pe domnitorul muntea şi să-i facă diverse promisiuni legate de teritorii şi titluri imepriale, dar toate se vor dovedi fără rost. În schimbul sprijinirii armate şi logistice contra otomanilor şi a cuceririi Constantinopolului, germanii se învoiau să predea întreg teritoriul românesc şi balcanic lui Şerban Cantacuzino care ar fi fost recunoscut ca şi urmaş al Imperiului Bizantin, cu drept de conducere asupra vechilor teritorii bizantine. Având în calcul propriile interese în regiune precum ocuparea Ungariei, a Transilvaniei şi a Serbiei, ne putem da seama cât de seci erau promisiunile germanilor către domnitorul muntean. Domnul muntean va fi otrăvit de boierii mari ai ţării, care vedeau geşelile din politica sa, de ajutorarea nemţilor, în anul 1686. În locul lui va sui pe tron Constantin Brâncoveanu care va căuta să păstreze o neutralitate între forţele otomane şi habzbirgice. Războiul între Imperiile German şi Otoman se va prelungi până în 1699, când, prin pacea de la Pasarowitz, habzburgii primesc de la turcii învinşi întreaga Ungarie, Transilvania, Parţiumul şi Maramureşul. Peste 19 ani germanii vor ocupa şi Banatul şi Oltenia în 1718 (Oltenia va fi retrocedată în 1739). Începând cu înfrângerea de la Viena din 1683 Imperiul Otoman va continua să decadă permanent, majoritatea teritoriilor lui intrând încet sub ocupaţia germană sau rusă. Inconştient de ceea ce făcea şi neurmând raţiunile de stat care dovedeau că suzeranitatea otomană era mult mai benefică românilor decât ocupaţia directă rusă sau nemţească, oricât ar fi fost ea de creştină, Şerban Cantacuzino va participa activ la înfrângerea şi destrămarea Imperiului Otoman şi implicit la eliberearea drumului Imperiilor German şi Ţarist de a ocupa şi ciopârţi teritoriul nostru naţional, acum că numai exista nicio armată capabilă să le stea împotrivă. Timp de peste 100 de ani cele două imperii ,,creştine" vor ocupa peste trei sferturi din teritoriul naţional românesc şi vor implementa regimuri mult mai opresive decât cel otoman. Cel ce va stopa acestă extindere şi va slăbi forţa celor două imperii va fi abia Napoleon I Bonaparte în secolul XIX. Deşi pornite din raţiuni logice şi purtând vise mari, precum cel al unui imperiu ortodox condus de români, deznodământul acţiunilor şi decoziilor domnului român din anii 1683-1686 va conduce la un dezastru naţional de proporţii care în deurs de 113 ani (1699-1812) va duce la pierderea a mai bine de trei sferturi din teritoriul naţional.

joi, 24 februarie 2011

Ziua îndrăgostiţilor

Astăzi, 24 februrie, este adevărata zi a îndrăgostiţilor la români. Din păcate încă mulţi tineri din ţara noastră sărbătoresc ziua de import, cea de pe 14 februarie, zi care nu are nicio legătură cu tradiţiile româneşti, dar cred că acest trend este în scădere şi de la an la an cuplurile preferă Dragobetele în schimbul falsului ,,Sfânt Valentin". În primul rând că pe 14 februarie nici măcar nu este Sfântul Valentin, ci eventual poate fi la catolici. Pe ei îi înţeleg că-l sărbătoresc, dar având în vedere că aproape 90% din populaţia ţării noastre este ortodoxă, nu pot înţelege nebunbia asta de a sărbători un Sfânt care nu este al nostru. Al nostru Sfânt Valentin se sărbătoreşte pe 16 februarie şi nu are nicio legătură cu îndrăgostiţii. Adevărata zi a îndrăgostiţilor la români, conform tradiţiei noastre vechi de mai bine de 2000 de ani este ziua de Dragobete, respectiv 24 februarie. Această sărbătoare provine de pe vremea strămoşilor noştri traci şi semnifica sfârşitul iernii şi venirea primăverii şi a speranţei. Şi cum putea fi mai bine reprezentat acest lucru decât prin cel mai nobil sentiment existent în psihologia umană : iubirea. Dragobetele era un zeu trac care înfăţişa un tânăr care răpea fecioarele în ziua de 24 februarie, fecioare ce trebuiau să fie recucerite de aleşii inimilor lor. Aşa aflau dacă ei se potrivesc şi dacă vor trăi împreună toată viaţa. E trist că renunţăm din ce în ce mai mult la vechile noastre tradiţii şi importăm altele, care n-au legătură cu noi. Cu ce poate fi oare mai minunat Sfântul Valentin catolic decât Dragobetele tracic? Mie chiar şi legenda Dragobetelui mi se mai mai faină, cât şi tradiţia peţitului fetelor. Era o adevărată artă, un adevărat ritual înainte să peţeşti o fată, era o frumuseţe să faci parte din aşa ceva. Astăzi peţitul înseamnă o cutie mare de bomboane de ciocolată de import şi eventual un articol de bijuterie, dar cuvintele ... ritualurile ... acel teatru simbolic a murit ... Lumea moare încet, încet, odată cu pierderea tradiţiilor şi lucrurilor frumoase care o reprezentau. Şi din păcate România este prin ţările care mor în fiecare zi din cauza ignoranţei şi stupidităţii poporului ei. Chem din nou generaţia mea la luptă, să ne ridicăm împotriva acestui val de invazie străină! Cherm din nou pe cei din generaţia mea să facem ceva pentru a salva România şi tradiţiile ei! La mulţi ani tuturor celor care astăzi au sărbătorit Ziua Îndrăgostiţilor şi care au petrecut măcar un moment alături de fiinţa care le este dragă ...

miercuri, 9 februarie 2011

Un domn trufaş şi ambiţios

Anii : 1637-1653
Principalul vinovat : Vasile Lupul, domnul Moldovei
Greşeala : A declanşat un război cu Muntenia, din ambiţia lui de a-l îndepărta pe Matei Basarab, ducând la secătuirea armatelor şi finanţelor celor trei ţări române
Motivaţia : Existau neînţelegeri personale între cei doi domni, iar Vasile Lupul, dorind să-şi îndepărteze rivalul, se va folosi de funcţia pe care o avea pentru a introduce ambele state în război
Urmările : Cele trei state româneşti îşi vor pierde mare parte din armată şi din finanţe, slăbindu-le împotriva vecinilor lor, care le vor acapara pe rând


Vasile Lupul a fost domnul Moldovei între 1634-1653. El a rămas în istorie ca un domn care a dezvoltat cultura şi arta în Moldova, în timpul lui apărând curentul baroc în Moldova şi tot atunci deschizându-se locaşuri de cultură şi de tipărit noi. Dar din păcate, Vasile Lupul rămâne în istorie şi ca un domn arogant şi iresponsabil. Trufia şi ambiţia lui au fost pricina unor lungi războaie cu Muntenia, în care a curs sângele poporului român, armatele ambelor principate având de suferit, cât şi finanţele din cancelariile domneşti. În 1637 Vasile Lupul convinge pe turci că Matei Basarab, domnul Munteniei între 1632-1654, unelteşte împotriva lor şi primeşte de la ei permisiunea ca să-l detroneze. Dar intrând în Muntenia cu oaste, domnul muntean îl atacă şi-l înfrânge. Arzând de răzbunare, Vasile Lupul va năvăli din nou în 1639, dar rivalul său îl înfrânse la Nenişori, pe Valea Iolomiţei şi-i distrusese armata, domnul moldovean scăpând doar ascunzându-se în Cetatea Brăilei, deţinută de turci. Abia în anul următor, în 1640, prin mijlocirea pricipelui transilvănean Gheorghe Rakoczi I (1630-1648)cei doi domni se împacă. Dar poziţia lor din anii ce vor veni referitor la comportamentul faţă de Poarta Otomană îi va transforma iar în inamici. Dacă Matei Basarab era de partea polonilor contra turcilor, domnul moldovean îi va primi pe trimişii poloni cu răceală, declanşând noi conflicte între el şi domnul muntean. Abia în 1645, în urma căsătoriei fiicei sale Maria cu marele hatman al Lituaniei, Ianuş Radziwil, va interveni o împăcare între el şi poloni. Dar pacea nu dură mult, căci în scurt timp cazacii se vor răscula contra polonilor şi îl vor ataca şi pe domnul moldovean, în 1650, împreună cu tătarii. Doi ani mai târziu, în 1652, Vasile Lupul îşi mărită cealaltă fiică, Ruxandra, cu Timuş Chmielnicki, fiul şefului cazacilor, asigurându-şi astfel prietenia lor. Creându-şi Vasile Lupul un aliat aşa de important precum cazacii şi profitând de faptul că principele transilvănean Gheorghe Rakoczi I murise în 1648, iar fiul său, Gheorghe Racoczi II nu intenţiona să-l ajute pe Matei Basarab, renăscu dorinţa lui de răzbunare pe domnul muntean şi hotărî în 1653 să-l gonească din domnie. Dar Matei Basarab va acţiona primul, uneltind cu logofătul moldovean Gheorghe Ştefan, cu care năvăleşte în Moldova şi-l alungă pe Vasile Lupul. Acesta, nervos, cere ajutorul ginerelui său şi împreună cu cazacii reintră în Moldova, îl înfrâng pe Gheorghe Ştefan la Popricani şi apoi năvăleşte în Muntenia, dorind detronarea lui Matei Basarab. Dar în ajutorul domnului muntean va veni totuşi şi principele Transilvaniei şi oştile muntene unite cu cele transilvănene îl vor înfrânge pe Vasile Lupul la Finta, în apropiere de Târgovişte şi-l vor obliga pe Vasile Lupul şi ginerele său să fugă în Moldova, unde Gheorghe Ştefan va relua domnia şi-i va da pe mâna turcilor. Turcii îl vor închide pe domnul moldovean în Cetatea celor 7 turnuri la Istanbul şi-i vor da drumul abia când fiul său, Ştefan va prelua tronul Moldovei în 1659.
Cu toate că domnul moldovean fusese înfrânt şi gonit din domnie, acţiunile sale născute din trufie de a porni războaie contra Munteniei vor lăsa urme adânci în viitorul ţărilor române. În primul rând oştile Munteniei şi Transilvaniei erau obosite şi răsfirate de cât luptaseră, iar oastea Moldovei era aproape nimicită total. După 20 de ani de lupte cele trei principate româneşti vor avea armate foarte slabe, fiindu-le greu să reziste militar vecinilor lor. De asemenea toate trei vor suferi financiar în urma acestor campanii lungi de aproape 20 de ani, opera culturală începută în spaţiul românesc fiind foarte greu de întreţinut. Urmările acestei pustiiri a spaţiului românesc vor fi grele. Otomanii vor interveni din ce în ce mai des în Muntenia şi Moldova, schimbând domnii între ei la intervale foarte scurte şi provocându-i să ducă lupte pentru domnie, deoarece niciuna din ţările româneşti nu mai deţinea acum o armată capabilă să se opună turcilor. Cât priveşte Transilvania, ea va fi curând invadată de germani, care vor declanşa un război cu turcii şi o vor ocupa până la sfârşitul secolului. Ambiţia şi trufia unui singur om, va duce în decurs de numai câţiva ani la eşecul unei întregi campanii anti-otomane gândite de Matei Basarab şi Gheorghe Rakoczi I şi la o tragedie imensă. Ultima încercare a unui domn român de a se lepăda de turci se va încheia cu un eşec.

vineri, 4 februarie 2011

Eşecul unei dorinţe care începuse frumos

Anii : 1598-1601
Principalul vinovat : Mihai III Viteazul, domnul Munteniei
Greşeala : Nu şi-a ales un singur aliat cu care să colaboreze în dorinţa lui de centralizare
Motivaţia : Dorea să centralizeze în termen foarte scurt şi dintrodată toate teritoriile locuite de români într-un singur stat şi pentru asta a făcut promisiuni tuturor vecinilor săi că-i va sprijini contra celorlalţi, în cazul în care primeşte teritorii
Urmările : Deşi a fost primul care a reuşit să creeze un stat românesc centralizat, acesta se va nărui din cauza faptului că Mihai Viteazul nu a avut răbdarea să-l construiască încet şi temeinic.


Mihai III Viteazul a fost domnul Munteniei între anii 1593-1601. El reuşea să fie primul care îndeplinea dorinţa de aproape un secol pe care o aveau domnii Ţărilor Române, aceea de a centraliza toate teritoriile româneşti sub conducerea unui singur domn. Am văzut că Petru Rareş a eşuat în încercarea lui. Nici alţi domni, la fel de dornici precum Petru Cercel nu vor reuşi să pună în aplicare acest proiect centralizator, cu toate că beneficia de sprijinul politic a lui Henric III al Franţei. Situaţia politică europeană a perioadei în care va ajunge domn Mihai Viteazul îi va permite să reia vechea luptă a centralizării româneşti şi, pentru un an să o pună în aplicare.
După ce în anii 1594-1595 obţine unele victorii împotriva turcilor şi tătarilor şi îşi obţine o oarecare independenţă în mişcări, Mihai Viteazul încheie în 1598 un tratat de alianţă cu împăratul Rudolf II al Imperiului Romano-German. Este momentul când domnul muntean aderă la Liga Sfântă,care lupta împotriva Imperiului Otoman şi de asemenea momentul când el va începe jocurile politice cu vecinii săi. Prin tratatul dintre el şi Rudolf II, Mihai se angaja să-i acorde sprijin împăratului când va avea nevoie, împotriva Poloniei, Rusiei, Imperiului Otoman şi a vecinilor imperiali din vest, cât şi predarea Unagriei eliberate şi a unui vast teritoriu balcanic, dacă împăratul îl recunoaşte ca şi domn al întregului teritoriu dintre Carpaţii Păduroşi şi Marea Egee şi râurile Tisa şi Nipru. Din start observăm că Mihai Viteazul avea intenţia nu numai să centralizeze un stat român al cărui unic conducător să fie, ci dorinţa lui era de a centraliza întreg spaţiul locuit în antichitate de traci. Un plan foarte îndrăzneţ şi greu de executat, mai ales pentru o ţară mică şi slăbită cum era Muntenia, dar realizabil, cel puţin parte din el, dacă domnul muntean ar fi rămas consecvent acestui tratat şi nu ar fi comis şi alte greşeli.
Abdicarea principelui transilvănean Sigismund Bathory în 1599 şi dorinţa noului principe Andrei Bathory de a se alia cu turcii, îl fac pe Mihai Viteazul să intre rapid în acţiune şi să ocupe armat Transilvania în toamna anului 1599. În anul viitor, după o incursiune peste Carpaţi, în Moldova, îl goneşte pe Ieremia Movilă şi alătură şi teritoriul moldovean statului său. Reuşea deci să creeze o uniune personală, un început de centralizare politică a teritoriilor româneşti, un punct de plecare pentru realizarea dorinţei sale de a centraliza întreg spaţiul trac. Dacă s-ar fi oprit aici, şi-ar fi întărit alianţa cu unul din statele vecine şi ar fi luat măsuri administrative centralizatoare, poate România ar fi avut şansa de a rezista încă de pe atunci ca şi stat unitar şi centralizat. Dar Mihai va decide să lase dieta Transilvaniei să se ocupe de administraţia Ardealului şi pe boierii moldoveni să conducă Moldova. Domnul muntean nu creea astfel un stat centralizat, ci mai degrabă unul federal, care putea uşor să fie destrămat.
Fiind nemulţumite cu noul stat creat şi cu faptul că prin această centralizare le erau lezate interesele, ţările vecine lui Mihai vor voi să-l detroneze pe domnul muntean şi să destrame România. În acest moment, în loc să-şi aleagă un singur aliat cu care să lupte alături contra celorlalţi, Mihai va încerca să se alieze cu toată lumea împotriva tuturor. Am văzut deja care era oferta către Imperiul German. Poloniei îi promitea ajutor armat şi economic contra Rusiei,Imperiului German şi Imperiul Otoman, dacă era recunoscut ca şi conducător al teritoriului din Pocuţia la Marea Egee şi de la Dunărea de Mijloc (Panonia) până la Nipru. Rusiei îi promitea cam acelaşi lucru, pentru acelaşi teritoriu, iar otomanilor le promitea că dacă-l vor sprijini să devine domn din Carpaţii Păduroşi la Dunăre (de Mijloc şi Inferioară) şi Nipru, se va retrage din Liga Sfântă şi va ajuta armat şi economic Poarta. Curios lucru, singurul vecin care va aproba propunerea domnului muntean, va fi Imperiul Otoman. Era prea târziu însă. În toamna anului 1600 germanii se aliază cu nobilimea transilvană şi-l înfrâng pe Mihai la Mirăslău. Polonii vor invada Moldova în acelaşi timp şi centralizarea politică reuşită în acel an se va destrăma. Mihai Viteazul va încerca să refacă statul cntralizat, obţinând alte victorii, dar va fi ucis pe 9 august 1601 din ordinul împăratului german.

Un proiect care începuse bine, va sfârşi în ruină exact precum cel al lui Petru Rareş, cu 62 de ani înainte. Mihai Viteazul reuşea să creeze un stat centralizat român, dar fiind purtat de lăcomie şi de lipsă de măsură, va tinde să obţină întreg teritoriul trac într-un singur an. Centralizarea lui va eşua, iar Statele Româneşti vor mai suferi încă 260 de ani, până la 1861, când Alexandru Ioan Cuza le va uni pentru totdeauna. Poate că dacă s-ar fi limitat la acele teritorii aparţinând celor trei principate româneşti independente, această centralizare ar fi avut succes. şI dacă s-ar fi aliat cu un singur vecin, de preferinţă Poarta Otomană, atunci ar fi avut cine să-i apere acest stat nou format. Mihai Viteazul rămâne în memoria poporului român drept unul din cei mai mari conducători pe care i-a avut şi primul care a reuşit să unească parte din teritoriile locuite de români într-un singur stat. Dar greşelile lui de tactică vor duce la năruirea unui ţel al unei întregi generaţii.