Blestematul 23 august ...

Azi este una din cele mai negre date din istoria poporului nostru. Ziua în care s-a semnat undeva, în secret, acum 73 de ani sfârșitul României Mari. Orice popor are în istoria lui zile fatidice, zile care de-a lungul istoriei i-au influențat mult. Pentru  noi, o astfel de dată este 23 august. În 1595, la Călugăreni, Mihai Viteazul reușea să obțină o frumoasă și necesară victorie împotriva trupelor otomane conduse de Sinan Pașa. Prin acea victorie Muntenia scăpa de amenințarea de a deveni pașalâc turcesc și-i va face și pe otomani să aibă o atitudine mai binevoitoare cu domnul muntean, care îi va fi de folos în anii ce vor urma când a dorit să-și pună în aplicare intenția de a centraliza într-un singur spațiu comun regiunile locuite de români. Mai apoi, în 1944 va avea loc celebra arestare a lui Antonescu și preluarea puterii de regele Mihai I, eveniment care-l voi dezvolta cu altă ocazie. Dar probabil cel mai important moment din istorie, care se leagă de data de 23 august și de țara noastră este 23 august 1939 când la Moscova s-a semnat în secret pactul de (ne)agresiune Ribbentrop-Molotov între Germania și U.R.S.S. prin care cele două mari puteri europene urmau să-și împartă sferele de putere și influență în Europa. Polonia urma să fie ștearsă din nou de pe hartă, la fel ca și Finlanda și Țările Baltice (Finlanda a supraviețuit miraculos acestui plan tocmai pentru că a avut curajul de a se opune armat sovieticilor). legat de România protocolul adițional semnat prevedea la articolul 2 că U.R.S.S. are pretenții asupra părții de est a Moldovei, numită de ei Basarabia, care după spusele lor fusese ocupată abuziv de România în urma primului război mondial. Sovietele nu au recunoscut vreodată actul popular de la 27 martie 1918 și nici recunoașterea internațională a lui din octombrie 1920 dintre Franța, Anglia și Japonia, cu toate că în perioada interbelică au avut relații diplomatice cordiale cu Statul Român. În acea fatidică zi Germania sacrifica un teritoriu dintr-o țară care nu le aparținea doar pentru a câștiga bunăvoința de moment a sovieticilor. Ei știau deja că vor ataca U.R.S.S.-ul și că se vor alia cu România dar au decis să joace România ca o carte de schimb. Acest act josnic al germanilor va costa țara noastră nu numai Basarabia, ci și Bucovina de Nord și Herța, ocupate abuziv de sovietici, deși aceste teritorii nu aparținuseră niciodată rușilor. Germaniei nu i-a păsat că își trăda astfel un aliat pe care avea tot interesul să se bazeze. Au tupeul azi să ne acuze că i-am trădat la 23 august 1944 dar ei uită de trădările lor din 23 august 1939 și 30 august 1940, când prin două acte arbitrare ale lor România pierdea aproape jumate din țară. Putem spune că 23 august 1944 a fost răzbunarea actului comis cu 5 ani înainte. Oricum, avem și noi partea noastră de vină. Nu trebuia la 27 iunie 1940 când sovieticii ne-au înaintat acel ultimatum să cedăm. Trebuia să luptăm pentru apărarea oricărei bucăți din țară. Poate că am fi fost înfrânți, poate că în 2-3 luni rușii ar fi ocupat Moldova și ar fi ajuns poate și la București. Poate că armata română ar fi fost într-un final scoasă din luptă și țara împărțită între ruși, bulgari și unguri, exact cum a pățit Franța care a fost ocupată, dar măcar ne-am fi păstrat onoarea de a nu ceda fără luptă și am fi făcut parte la sfârșit din tabăra țărilor aliate care au luptat contra autoritarismului. Poate altfel ar fi arătat istoria noastră dacă nu am fi cedat pe 27 iunie 1940. Oricum, cred că germanii nu ar fi îngăduit rușilor să treacă spre capitală și Muntenia (unde era petrolul așa necesar nemților), cu toate că presupun că rușii s-ar fi oprit ei din proprie inițiativă pe Prut. Dar presupunând cel mai negru scenariu că rușii ar fi invadat inclusiv Muntenia și Oltenia, românii se puteam retrage liniștiți dincolo de munți în Transilvania pe care ar fi apărat-o ușor având ca ajutor crestele înalte ale Carpaților. Transilvania ar fi devenit în 1940-1941 pentru România ce fusese Moldova între 1916-1918. Despre acest subiect intenționez să povestesc mai mult în scurt timp, într-un articol detaliat, încadrat în ciclul celor mai mari greșeli din istoria României.
Ceea ce rămâne însă clar în urma acestui articol, este că data de 23 august 1939 rămâne una din cele mai fatidice și negative zile din istoria noastră. Actul când s-a semnat actul de deces al României Mari, actul când în secret două țări au bine-dispus să-și împartă arbitrat teritorii care nu erau ale lor. 23 august rămâne o dată de doliu pentru istoria noastră și e trist că autoritățile au uitat de ea și numai este amintită. Începem să ne uităm istoria ... păcat ... Dacă vrem să avem un viitor trebui să ne studiem corect și complet trecutul, să-i descoperim erorile și să învățăm din ele, să ne asigurăm că nu le mai repetăm.

Un deznodământ rușinos și grețos ...

Ceea ce trebuia să decidă întreg poporul român au decis numai 9 oameni. La începutul lui iulie 2012 președintele Traian Băsescu este suspendat din funcție de către parlament, invocându-se mai multe încălcări ale acestuia ale Constituției. faptul că Băsescu a condus autoritar și în ultimii 3 ani și jumătate efectiv a guvernat țara, folosindu-i pe Boc și Ungureanu doar ca păpuși de manevră este indiscutabil. Dacă trebuia suspendat pentru asta? Probabil că da. În fine ... a fost suspendat ... poate a fost o greșeală, poate a fost o imprudență, poate a fost o lovitură de stat a USL-ului. Pe 29 iulie se stabilise ca să aibă loc referendumul în care poporul român să decidă dacă Băsescu continue mandatul până la capăt sau nu. În orice țară civilizată acest lucru este normal și firesc și poporul acela merge la vot și se exprimă. Nu însă și în România! Șeful statului este pus de popor și tot el trebuie să-l dea jos atunci când are chef, atunci când acest șef nu-i mai reprezintă interesele. Pe 29 iulie poporul român trebuia să se exprime dacă-l vrea sau nu pe Băsescu mai departe. O parte a cetățenilor au mers la vot și au votat cum au crezut ei. Alții n-au votat, ori din nepăsare, ori din nehotărâre, ori că erau în concedii, plecați din țară, bolnavi la pat sau prinși la serviciu și n-au avut timp, sau parte din ei pur și simplu au boicotat referendumul, considerând că așa îl susțin pe Băsescu. Problema este că referendumul cică nu este valid că nu s-au prezentat minim 50%/1 din români la referendum. Este o mare aberație să pui limită la votul unui popor care merge la referendum. Adică ăia care n-au fost la urme decid în locul celor care au mers? De ce n-au fost, dacă aveau o părere? Că dacă n-aveau niciuna și le este egal în ambele situații, atunci oricum votul lor n-ar conta. S-a decis ca hotărârea definitivă s-o aibă doar 9 oameni din Curtea Constituțională. Nu comentez în niciun fel neutralitatea lor sau sinceritatea lor, dacă sunt sau nu afiliați politic sau complet neutri, dacă respectă legile și Constituția sau ba, ci doar afirm un lucru clar. Acolo unde un întreg popor trebuia să decidă au decis numai 9 oameni. Cât de legitim este așa ceva, vă las pe voi să decideți. Eu personal sunt scârbit de deznodământul acestei bălăcăreli politice ce ține de mai bine de o lună și jumătate. Și acum sincer, dacă Băsescu are obrazul să se întoarcă la Cotroceni după ce 7,4 milioane de români (apx 89% din cei prezenți la vot) i-au dat un șut în cur și un vot de blam clar la acest referendum atunci el numai are niciun pic de onoare și de rușine, de simț politic. Când mai mulți oameni te trimit la plimbare decât aceia care te-au votat, e clar că trebuie să-ți faci geanta și să pleci un pic din primul plan al politicii. revii după 1-2-3 ani, nimeni nu insistă că ar trebui să pleci definitiv din politică dar măcar un timp până se liniștesc apele. Dacă Băsescu mai are pic de oanoare ar trebui să-și depună mandatul. Una peste alta, concluzia e simplă și grețoasă : românii s-au făcut din nou de râs în fața lumii la capitolul politică, dovedind din nou că ,,democrația originală,, n-a murit din mintea noastră. Mai e cale lungă până să devenim popor civilizat dacă continuăm cu drăcovenii din astea. Eu încă am speranță că România și poporul român se vor trezi și vom deveni cândva cineva în lumea asta. Doamne ajută!

O dovadă de calicie ieftină

Perioada : 1912-1913
Principalii vinovaţi : Membrii guvernului conseravator, în frunte cu primul ministru Titu Maiorescu
Greşeala : Alipirea Cadrilaterului prin Pacea de la Bucureşti din 1913
Motivaţia : Dorinţa guvernului conservator aflat la putere de a se legitima suplimentar în ochii electoratului român, cât şi a întregii clase politice româneşti de a obţine teritorii suplimentare pentru a le alipi României
Urmările : România şi-a stricat relaţiile diplomatice cu nou-apăruta Bulgarie, care va decide să se alăture Triplei Alianţe şi să lupte contra României în primul război mondial, iar mai apoi va provoca un război surd diplomatic în perioada interbelică între cele două state

După ce în 1878 România îşi obţinea independenţa prin Tratatul de la Berlin, ţara noastră va proceda la declararea regatului la 10 mai 1881, lucru ce ne aducea mult prestigiu în Europa şi mai apoi la dezvoltarea economică a tinerei ţări. Economia românească va reuşi surprinzător să fie pusă pe picioare într-un timp relativ scurt, astfel că în anii premergători primului război mondial, cu toate superficialităţile româneşti existente, cu toate formele fără fond prezente în societate, România se prezenta ca o ţară prosperă, cu o economie înfloritoare, o societate stabilă şi o armată pusă la punct. Omul bolnav al Europei, Imperiul Otoman continua progresiv să se destrame. După ce în 1908 o revoluţie a tinerilor liberali turci a destabilizat puternic din interior Imperiul, în anul 1912 ţările balcanice existente au decis să se alieze şi să lupte decisiv împotriva otomanilor cu scopul comun de a-i expulza din Europa. Imperiul Otoman este înfrânt şi pierde aproape toate posesiunile lui balcanice, dar între învingători se pornesc certuri legate de împărţirea teritoriilor cucerite. În acest nou conflict, stârnit în primăvara anului 1913 se implică şi ţara noastră care se declară de partea Serbiei şi Greciei contra Bulgariei. Intervenţia armatei române şi avansarea rapidă a armatei greceşti pe teritoriul bulgar îi vor face pe bulgari să ceară pace. La Bucureşti, în urma păcii Bulgaria primea un teritoriu foarte mic în comparaţie cu Grecia şi Serbia şi de asemenea era obligată să piardă un teritoriu care urma să fie atribuit României. Este vorba de două judeţe din sudul Dobrogei, în care se aflau importantul oraş Durostor, fostă cetate deţinută în Evul mediu de Mircea cel Bătrân şi magnificul oraş de litoral Balcic, o staţiune smulsă parcă din poveste, care va fi curând îndrăgit de artiştii români cât şi de Regina Maria.
Dacă stăm să punem în balanţă faptul că teritoriul strămoşilor noştri traci se întindea cu mult la sud de Dunăre putem declara că preluarea micului teritoriu ar fi justă, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Cadrilaterul fusese preluat de România doar din motive strict politice şi nu naţionale. Prin umilirea Bulgariei şi ajutorarea celorlalte state balcanice România obţinea astfel un rol de arbitru al Balcanilor. Era un semn către bhulgari cum să noi suntem mai puternici şi oricând îi putem înfrânge şi spre greci şi sârbi că noi suntem un aliat necesar pentru ei. De asemenea, în Balcani trăiau la începutul secolului XX peste 1000000 români. Cadrlaterul fusese mai degrabă un fel de plată la schimb în locul acelor teritorii locuite de români mult prea îndepărtate de ţară, teritorii pe care nu le puteam deci unifica. Era un schimb parşiv, deoarece acesta nu îmbunătăpţea deloc situaţia românilor sud-sunăreni, ci mai mult îi lăsa de izbelişte, ei erau vânduţi, folosiţi la schimb cu un teritoriu riveran ţării, mai util din punct de vedere economic şi turistic, deşi acesta deţinea o comunitate românească foarte redusă. Actul era văzut şi din perspective de politică internă şi nu numai externă. Partidul Conservator, sub conducerea căruia fusese înfăptuită acestă cucerire avea acum un atu în plus faţă de rivalii liberali, invidioşi dealtfel că n-au avut ei şansa să înfăptuiască acest lucru. Niciun politician al acelor vremuri nu s-a opus şi nu a văzut acest act ca unul distructiv. Cu toate astea, alipirea Cadrilaterului în 1913 rămâne o gravă eroare a politicii diplomatice româneşti. Cu toate că am obţinut simpatia Serbiei, cu care peste câţiva ani chiar vom încheia două alianţe regionale, cât şi a Greciei, prin actul din 1913 ne-am făcut un duşman înverşunat, care se simţea nedreptăţit de politica arogantă a Bucureştiului. În loc să încercăm să atragem Bulgaria într-o înţelegere, într-un tratat de pace, care să asigure o prietenie şi un ajutor reciproc între cele două state, care ar fi protejat ambele ţări, România şi-a creat un inamic care va deveni curând incomod, doar pentru un teritoriu de câteva mii de kilometri pătraţi, care avea dealtfel o populaţie românească slab reprezentată. Efectele negative imediate şi pe termen lung vor fi semnificativ mai mari decât cele pozitive. În acelaşi an, 1913 Bulgaria va adera la Tripla Alianţă, alături de care va participa în Primul Război Mondial şi va fi parte a trupelor care vor invada Câmpia Română în toamna anului 1916 (de la Turtucaia ne-a venit dezastrul) şi vor ocupa Bucureştiul, pentru ca mai apoi să îşi aroge prin pacea de la Buftea înteaga Dobroge. În urma victoriei Antentei, în tratatul semnat la Neuilly România reobţinea teritoriile pierdute prin pacea de la Buftea, dar nici în acest moment, chiar şi în urma evenimentelor recente care dovedeau greşeala din 1913 politicienii români nu vor renunţa la Cadrilater, ceea ce va provoca Bulgaria să refuze de-a lungul întregii perioade interbelice orice înţelegere amiabilă cu România. Cu toate încercările diplomatice ale miniştrilor de externe români de a atrage Bulgaria în Înţelegerea Balcanică, sau de semnare a cel puţin un tratat de neagresiune reciprocă şi de liberalizare a relaţiilor româno-bulgare, Bulgaria va refuza sistematic să colaboreze până când România nu va voi să returneze teritoriul care în concepţia lor le fusese furat în 1913. Abia după septembrie 1940 când România va decide într-un final renunţarea la Cadrilater, relaţiile româno-bulgare se vor ameliora, deşi vor rămâne până-n zilele noastre relativ reci, bulgarii neiertând nici până în ziua de astăzi acea ieşire de aroganţă ieftină a ţării naostre care în 1913 a ales să sacrifice diplomaţia pe un teritoriu mic, slab populat de români.
Datorită aroganţei şi intereselor meschine ale clasei politice de dinainte de prima conflagraţie mondială, România se va vedea nevoită să sufere atacurile dure ale unui vecin incomod, iar mai apoi răceala acestuia în orice tentativă a noastră de atragere a statului vecin în vreo alianţă sau înţelegere militară, economică sau politică. Este unul dintre nenumăratele greşeli diplomatice făcute de români în secolul XX, greşeală ce putea fi uşor evitată, dacă politicienii români ar fi fost mai înţelepţi şi ar fi judecat în perspectiva viitorului.

Dubla alegerea a lui Cuza - 152 ani

Astăzi se împlinesc 152 de ani de la dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca şi domn atât al Moldovei, cât şi al Munteniei. La mijlocul secolului XIX Marile Puteri ale Europei nu vedeau cu ochi buni creerea unei naţiuni unite a românilor, căci toate aveau interese în această zonă şi le era mai uşor să subjude aceste teritorii, dacă ele erau fărâmiţate. Dealtfel, în 1853 se va isca un întreg război pentru dominaţia acestor mici ţărişoare. În 1858, cu ajutorul Franţei românii vor primi dreptul de a se uni cumva sub o formulă foarte ciudată. Noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei şi urma să aibă 2 domni, 2 guverne, 2 parlamente, 2 armate, etc. Adică urma să fie un stat federal. Românii au ştiut în mod genial cum să fenteze ţările ce se opuneau şi să profite de această oportunitate care li se dădea şi au ales în ambele principate, la 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859 acelaşi domn în ambele principate. Astfel, în următorii 2 ani se va pune temelia unui stat naţional unitar, refuzându-se ideea unui stat federal, care oricând ar fi putut fi fragmentat, aşa cum au păţit-o Cehoslovacia sau Iugoslavia. Actul de la 24 ianuarie 1859 rămâne unul din cele mai curajoase şi inteligente mişcări din istoria României şi a fost posibil doar pentru că pentru o scurtă perioadă de timp, clasa politică românească s-a unit şi a acţionat unitar. Ceea ce este de reţinut totuşi este că în această zi noi aniversăm dubla alegere a lui Cuza în ambele principate şi nu Unirea Munteniei şi Moldovei cum încearcă unii să prezinte acest act. Adevărata unire va avea loc abia la 11 decembrie 1861, când Cuza va da celebrul lui discurs către ţară : ,,Români, unirea este îndeplinită, naţiunea românească este întemeiată! În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn! Alesul vostru vă dă astăzi o singură ROMÂNIE! Vă iubiţi patria, vă ştiţi a o vă întări! Trăiască ROMÂNIA!!!" Astăzi, pe întreg cuprinsul vechiului Regat, dar şi în unele oraşe transilvănene va fi încinsă Hora Unirii în amintirea a ceea ce au reuşit să realizeze strămoşii noştri acum 152 de ani şi încearcă astăzi politicienii contemporani să distrugă. Pentru toţi cei cărora le bate în piept o inimă de român şi se bucură şi trăiesc intens această zi le urez LA MULŢI ANI!!! Ieşiţi în stradă români, ieşiţi în stradă şi creaţi o horă a unirii atât de mare, încât să vadă tot mapamondul că mai există în acestă ţară un popor falnic, care nu va permite să fie călcat în picioare. Strămoşii noştri de la 1859 trăiau vremuri mult mai grele ca noi, vremuri mult mai neprielnice şi cu toate astea au avut curajul, îndrăzneala să-şi urmeze visurile şi să creeze o Românie! Să le urmăm curajul! Să fim noi cei care astăzi scriem istoria pentru patria noastră România! La mulţi ani Români, la mulţi ani România!!!

Scrisoarea lui Ion Antonescu către Gheorghe Brătianu

Motto : ,,Prefer să mor în mocirla unei Românii Mari, decât să trăiesc în paradisul unei Românii mici!" Ion Antonescu

Astăzi, navigând pe net, am dat întâmplător peste un articol care transcrie exact scrisoarea trimisă de Mareşalul Ion Antonescu, în data de 29 octombrie 1942, către unul din şefii Partidului Naţional Liberal, respectiv Gheorghe Brătianu. Voi transcrie şi eu exact textul acelei scrisori, fără să fac vreo modificare la el şi vă voi lăsa pe voi să-l comentaţi. Vă voi da vouă ocazia să decideţi, după ce veţi citi aceste rânduri, dacă mareşalul a gândit corect luptând dincolo de linia Nistrului, sau dacă a înfăptuit o eroare.

"A mă fi oprit pe Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acţiune în contra nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic - şi aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun."
29 octombrie 1942

P.S. : Acest articol este preluat din cartea "Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial" de Anatol Petrencu

Adevărata zi a unirii Principatelor Române

11 decembrie 1861 reprezintă adevărata dată de naştere a României, adevărata dată în care cele două principate româneşti Moldova şi Muntenia au renunţat la statutul lor de state separate şi au decis să se unească sub un singur nume, cu un singur conducător, o singură capitală, un singur perlament, etc. Într-o Europă în care dor 7 state făceau legea, românii au fost destul de geniali şi au ştiut cum să-şi îndeplinească visul. Uniţi sub stindardul unirii, românii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, au înţeles necesitatea unirii şi au decis la 5, respectiv 24 ianuarie 1859 să aleagă ca şi domn un singur om, militarul şi juristul Alexandru Ioan Cuza. Prin alegerea a doi domni (condiţia Convenţiei de pace de la Paris 1858) în persoana unui singur om, românii au făcut primul pas în drumul lor către unire. Dar 24 ianuarie 1859 nu a însemnat decât atât, o dublă alegere a unui singur om de a fi domn în 2 state diferite. Cuza era nevoit să se împartă între cele 2 capitale, cele 2 guverne şi parlamente, să dea legi separate şi să încaseze taxe separate în cele 2 state. După aproape 2 ani de muncă grea, în care Cuza şi politicienii din acea vreme au luptat în comun şi au convins diplomatic Europa de necesitatea unirii, la 11 decembrie 1861, România reuşea să se nască. La acea dată, data reală a naşterii României ca şi stat unitar, cuza dădea celebra proclamaţie : ,,Români, unirea este îndeplinită, naţiunea românească este întemeiată! În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn! Alesul vostru vă dă astăzi o singură ROMÂNIE! Vă iubiţi patria, vă ştiţi a o vă întări! Trăiască ROMÂNIA!!!" Aşadar România există de la 11 decembrie 1861! Până atunci se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei, un stat federal în care românii au ştiut să nu creadă şi au luptat pentru crearea unui singur stat, unitar, naţional şi indivizibil. Altfel am fi avut şi noi până acum soarta statelor precum Cehoslovacia sau Regatul Sârbo-croato-sloven care acum îs bucăţi. Evident că lupta generaţiei lui Cuza nu s-a oprit aici şi că au fost multe alte lucruri de rezolvat, mai ales în ceea ce priveşte reforma internă (unirea de facto a tuturor instituţiilor celor două principate într-una singură , legile şi reformele date, codurile impuse, constituţia din 1864 apoi din 1866, etc) cât şi lupta diplomatică externă de recunoaştere a noului stat format, pe care Marile Puteri o vor face abia la 1 iulie 1878 la Pacea de la Berlin.
Istoria ţării noastre nu trebuie uitată şi trebuie prezentată aşa cum este ea, fără a fi falsificată. La aproape 150 de ani de la acea măreaţă reuşită a generaţiei lui Cuza, ziua de 11 decembrie rămâne şi astăzi o zi uitată în conştiinţa românilor, cu toate că este una dintre cele mai măreţe din istoria noastră. Oare de ce? Oare de ce nu sărbătorim ziua botezului ţării noastre. Atunci România a început să existe ca şi ţară unică, unitară şi naţională. E o zi mare! Să n-o uităm! Trăiască 11 decembrie 1861! Doamne ajută!

Poporul de împăraţi din ţara nimănui

Scârbit până peste măsură de mizeria în care a ajuns poporul român, altădată un popor falnic, am decis să scriu acest articol, poate cei care îl vor citi vor lua aminte şi nu va fi prea târziu şi vom mai putea schimba ceva în ţara asta. Articolul acesta se adresează cu precădere generaţiilor tinere şi mai ales generaţiei mele, pe care o chem la luptă, o chem să facem ceva pentru a ridica această ţară, pentru a nu mai trăi mai departe în mizerie, pentru o viaţă mai bună, pentru onoare.
Azi, popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, mayaşii, etc), ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, francezii, turcii, arabii, etc). NOI, cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii antice, care au modelat faţa Lumii Vechi, civilizaţiile tracă şi romană, nu am cunoscut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continu! Suntem un popor ,,născut bătrân", sau ,,neterminat" spun unii, ,,popor vegetal" proclamă alţii! ,,Străinii sunt de vină" şi faptul că ne-am născut în ,,calea răutăţilor" proclamăm noi! Fiecare generaţie dă vina pe ,,greaua moştenire a trecutului" şi se lamentează cu fraze precum ,,nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om se află sub vreme", refuzând să priceapă că omul nu poate fi sub vremi, ci tot sub oameni! Sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile! Ne-am pus vreodată întrebarea de bun simţ : Dar NOI, noi chiar nu avem nicio vină? Străinii ne resping pentru că au ceva cu noi sau pentru că nu ne pot înţelege? Dar noi îi înţelegem oare? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi? Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi un simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare? Se simte vreunul din NOI capabil să primească lecţii şi nu numai să dea? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva despre noi? Ştim, iar dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat şi care este locul nostru în această lume?
Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o seminţie care era pentru antici ,,cea mai numeroasă, după cea a inzilor"(Herodot). Ar fi putut fi de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile de pe pământ. Ar fi putut, dar nu a fost! De ce? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu, care să supună lumea, dar şi-au pierdut treptat baştina! Spaţiul tracic, cuprins între Carpaţii Păduroşi şi Pind, la Marea Egee şi Dunărea de Mijloc (Panonia) şi râul Nipru s-a spart în sute de stătuleţe, iar când o parte infimă a acestora s-au adunat şi unit într-o formaţiune comună în 1918 (cam de 4 ori mai mică decât spaţiul real, locuit de români) NOI i-am spus acesteia ROMÂNIA MARE! Se vede pesemne că până şi simţul ridicolului l-am pierdut, odată cu acest titlu pompos, acordat, repet, unui teritoriu infim locuit de români. Şi erodarea a continuat! În câţiva ani am pierdut Tisa, cu Jula, Seghedinul şi Debrecen, Timocul cu Banatul Torontol în 1920, Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru), Moldova de Nord (Cernăuţi, Strojineţ, Hotin), ţinutul Herţei şi Dobrogea de Sud în 1940! De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Şi nici dreapta judecată? De ce dacă înaintaşii noştri erau ,,cei mai viteji şi drepţi"? În Evul Mediu, niciun proiect de cruciadă nu ne-a ocolit! Împăratul latin de Constantinopol, Henric de Hainaut (1206-1216) declara că românii sunt ,,oamenii cei mai temuţi şi mai tari ai întrgului imperiu, ba chiar ai pământului". Şi niciun papă, rege sau împărat catolic n-a imaginat vreo cruciadă anti-otomană vreodată fără Magna Valahia (Mapamondul Borgian, sec XV) sau Blocul Dacic (Barton, agentul englez de la Poartă, 1595). De ce dacă s-a temut însuşi Soliman Magnificul să ne atace în 1526 când a desfiinţat dintr-o suflare Ungaria, sau în 1529 când a asediat Viena? De ce, când în faţa Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, căci fără români ar fi fost înfrânţi? De ce când după primul război mondial, Occidentul, prin vocea lui George Clemenceau, care declara ,,În faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria", am pierdut aproape totul? De ce am câştigat atâtea bătălii, dar am pierdut de fiecare dată războiul? De ce vitejii traci şi-au pierdut rând pe rând mai mult de jumătate de teritorii între 146 î. Hr. şi 106 d. Hr, în faţa legiunilor romane? De ce dacă erau ,,superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii"(Cassius Dio), şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane? Şi dacă tot şi-au şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, de ce poporul rezultat din împletire nu a moştenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea oridinii şi supunerii faţă de porunci, care, racordate la calităţile lor naturale, i-ar fi făcut pe români stăpânii lumii? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune, proclamându-şi comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma cu vechea ,,netemere de moarte" a ,,poporului nemuritor"! De ce n-am suportat ca germanicii ideea unui conducător unic pe care să-l urmăm? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată duse la bun sfârşit, nu am durat o putere care să înfrunte veacurile? De ce împăraţii basmelor noastre (Verde Împărat, Roş Împărat, etc) nu sunt decât simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi ,,tinereţe fără bătrâneţe" sau ,,viaţă fără de moarte"? De ce nu au alergat după lucruri palpabile, ca alţii? De ce ţăranii noştri le-au spus pruncilor lor coconi, adică fii de împăraţi, iar femeilor lor cocoane? De ce voievozii noştri s-au numit ,,dominus=împărat", purtând mantia de purpură şi coroana imperială? Oare au fost ei neînsemnaţi, cum se spune, oare poporul nostru nu a fost măreţ, cum încearcă unii să ne inoculeze această idee idioată? Dacă românii au fost nimic, atunci care este explicaţia acestor idei imperiale care îi însoţea? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui dulceaţă am preschimbat-o în Eden pentru ,,latrones gentium" din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic popor sărac în ţară bogată? De ce dârzi şi războinici, ,,adevărată întruchipare a lui Marte"(Ovidiu), ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei? De ce suntem români, dar şi în parte unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, şvabi şi mai nou ucrainieni? De ce buciumurile şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc împotriva celui de-al treilea? De ce NOI, urmaşii cetăţenilor Romei, care au clădit Europa, NOI, artefact al istoriei, suntem azi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii barbarilor în ,,casa comună" care a fost de fapt CASA NOASTRĂ? Cine ne-a scos din ea, când şi cu ce drept, ca să se pună acum problema de a reintra în ea? De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit, ne-am făcut lozinci doar din proverbele care acceptă fatalitatea? ,,Apa trece, pietrele rămân!" sau ,,Capul plecat sabia nu-l taie!", ,,Fă-te frate cu dracul până treci puntea!", sugrumându-ne astfel, în numele lor încă din faşă eroii? Fără să ne gândim că apa trecând roade piatra, care se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz, că odată ajuns pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău? De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul? Care a fost vina, pentru care Domnul Unirii a trebuit să plătească? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a putea să-i batjocorim mai apoi cum ne vine pe la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? De ce nu punem în fruntea noastră oameni capabili, de calitate, care să facă numai bine, ca să nu mai fie nevoie să-i criticăm, ci să-i lăudăm? Sau ne place aşa mult situaţia în care ne găsim, că ni s-ar părea anormal să avem conducători competenţi? Şi de ce vedem întotdeauna ,,paiul din ochii altora şi nu bârna din ochii noştri"? De ce la noi ,,prostul moare mereu de grija altuia"? De ce n-am acceptat niciodată principiul ,,omul potrivit la locul potrivit"? Ce ce clamăm nevoia de Ţepeş, dacă acceptăm că ,,hoţul neprins e negustor cinstit"? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu ,,bravo lui, băiat deştept!" sau ,,cine poate oase roade"? De ce nu ne împotrivim lor? De ce nu-i demascăm? De ce nu-i distrugem pe aceştia? De ce nu le stăm împotrivă? De ce generaţie după generaţie ne cufundăm în sărăcie din ce în ce mai mult,exact cu aceleaşi probleme şi refacem ca Sisif drumul la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ce uram mai mult la tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă ,,strânge un pic cureaua", o să-i fie mai bine cândva. ,,Vulturii nu vânează muşte!" ne-au lăsat vorbă strămoşii, iar noi tocmai asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă! Pentru că mândria ne-a împiedicat de fiecare dată să începem cu începutul, cu acel strop de înţelepciune care spune ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!" Şi cunoscându-ne să ne fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe : ,,Să moară şi capra vecinului"!
Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide, dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna ,,Pe-al nostru steag e scris unire/Unire-n cuget şi-n simţiri"! Noi cei care sărim cu uşurinţa nevăstuicii dintr-o extremă în alta! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un alt tip de internaţionalism? Chiar nu mutem trăi fără ,,isme"? Ce ne lipseşte? Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V î. Hr. , de Mauricius în secolul VI d. Hr, de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei, sau de observatori străini pe care ne grăbim să îi huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când anaşizăm la rece clasa, politice în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate? Un citat repezentativ : ,,Umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcându-şi şi fraţi de cruce şi de cumetrii,închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli!"(Herodot) Când a fost ultima dată când ne-am ţinut cuvântul dat sau când nu ne-am ghidat după cuvântul drag nouă ,,oportunism"? Tot Herodot a spus şi cheia succsului nostru : ,,Sub o conducere unitară" seminţia înaintaşilor lor şi a lor ar fi putut deveni de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului!" Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unirea în istorie? ,,-De ce ăla şi nu EU? EU mă pricep, nu EL!" N-am fost capabili, n-am vrut să acceptăm să ascultăm de ordinul unui singur om, n-am vrut o conducere unică, am vrut mereu ca NOI înşine să fim stăpâni noştri ai fiecăruia! Am iubit anarhia şi nu ordinea! De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa atacului Romei! Şi când acest atac a încetat, Burebista a fost curăţat repede din peisaj. Chiar nu vedem că doar în momentele infime când din diverse motice am acceptat conducători puternici, care să dea ordine cu mână de fier, abia atunci ne mergea bine? (Burebista, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Regele Carol II)? Porniţi pe un drum uniţi, în interes naţional, s-au găsit întotdeauna, de a doua zi, unii cu idei proprii, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă! Ce se întâmplă cu o căruţă trasă de 4 cai care merg fiecare în ce direcţie poftesc şi nu cu toţii în aceaşi direcţie, aceea dictată de vizitiu? Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, etc. Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Al. I. Cuza, Carol II, Ion Antonescu. Au rezistat până la capăt ca şi lideri la români cei foarte norocoşi şi cei care au ştiut să-i scurteze la timp cu un cap pe ,,hicleni"! Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu! Dar până şi acestora li s-a dus vestea de ,,degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat!" Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat mai departe, suportându-şi fatalist boierii, pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept ,,minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte", prea rar săturându-se de o reformă care nu se mai termina şi sculându-se împotriva ,,balaurilor care ne înghit de vii!"(T. Vladimirescu) Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem ceva decât sub ameninţarea biciului! Soarta noastră ar fi putut fi alta şi ar putea fi alta, dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL, ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, oricare ar fi acesta, să acţionăm uniţi, nu nu mai prin vorbe ,,de la vlădică la opincă", pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau să încercăm a-i submina autoritatea acestuia! Punem un om ca şef, îi dăm nişte sarcini şi dupaia respectăm toţi ordinele sale, oricare ar fi acestea! Şi treaba va merge! Faptul că de când ne ştim şi până azi am rezolvat nimic, stă în plângerea ,,reformiştilor" de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi noi astăzi.
,,În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Că sunt ascuţiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire!"
Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nimerite, în fruntea bucatelor, au subordonat întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei, setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul s-a făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se, fără ambiţii, oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi. De ce nu le-am dat peste mână, peste cap trădătorilor sau celor care subminau binele nostru comun? De ce i-am lăsat să ne facă rău? De ce continuăm să-i punem şi astăzi în fruntea ţării pe aceia care ne fac rău şi ne duc la pieire? N-ar fi mai bine să-i dăm jos şi să punem un om competent şi de încredere acolo? Din câte milioane de români trăiesc în lume nu găsim unul singur care să ne conducă cu profesionalism, conform INTERESULUI NAŢIONAL şi care să ne scoată la lumină? Este nevoie iar să apelăm la un străin (RUŞINE NAŢIONALĂ) ca în 1866 să ne arate drumul ce trebuie urmat? În 1736-1739, în timpul unuia dintre războaiele ruso-austro-turce, decise să rezolve Chestiunea Orientală, nerezolvată nici până astăzi, dovadă bombardamentele din Kossovo, ne-am însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptam în armata germană, cât şi în armata turcă şi cei mai mulţi pe cont propriu, ca nişte haiduci împotriva coloniştilor catolici. Cu stupoare notau agenţii imperiali, că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind ,,Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcul, nici cu neamţul"! Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii ceritorilor Lumii Vechi, un popor de SUPRAVIEŢUITORI! Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate, au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până când Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, în Războiul Crimeii. Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor boieri şi să realizeze dintr-o ficţiune numită ,,Pricipatele Unite ale Moldovei şi Valahiei", printr-o luptă tenace în perioada 24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861, unirea reală într-un singur stat cu numele de ROMÂNIA! Ei n-au muşcat momeala otrăvită a unui stat federal de tipul Moldo-Vlahia, care să poată fi rupt oricând în bucăţi, cum au greşit alţi vecini ai noştri (Ceho-Slovacia, sau Regatul Sârbo-Croato-Sloven) şi care acum s-a ales praful de ele. România nu ai în ce s-o rupi! De aceea probabil şi astăzi le stă la unii acest nume ca osul de peşte în gâtlej, că nu ne pot face rău! Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rossetti : ,,am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărâţi şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii"! Deci acesta era secretul reuşitei, UNIREA! Altfel nu se putea atunci, altfel nu erau şanse de reuşită! Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unirea socială şi politică a românilor a rezistat atunci până la îndeplinirea obiectivului Unirii! Aşa am reuşit să clădim România! Numai aşa! Dar a capotat ulterior, în faţa magicului cuvânt ,,Reformă"! Proiectul de reformă agrară din 1862 i-au făcut pe cei care purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte din marxişti, boieri! Este cazul lui I. C. Brătianu, sufletul Monstruasei Coaliţii, care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi unirea între 11 februarie-10 mai 1866! Dar ţara fusese pusă aşa de bine pusă la punct, încât a supravieţuit fără conducător 88 zile, cu toate atacurile statelor vecine, care ne voiau dezmembraţi! În locul lui Cuza, care a acceptat sacrificiul în numele INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva! Uităm datorită meritelor incontestabile a lui Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizare a României, că la apusul carierei sale, el a stat alături de Carol I, acceptând şi supervizân semnarea tratatului de alianţă cu Austro-Ungaria, în 1883, îndreptat nu numai împotriva Franţei şi a Marii Britanii, ci a INTERESULUI NAŢIONAL! ca o ironie a sorţii, cel ce va relua munca lui Kogălniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie, dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că ,,În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te facă să le compromiţi, coborându-te de pe tărâmul înal şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicistitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine şi ora răsplătirii!" Dar de ce era necesară o astfel de punere la punct? Pentru că adevărul despre elita noastră politică din primele decenii ale secolului trecut, elita care este astăzi atât de idealizată, diferă ca Cerul de Iad faţă de ceea ce ni s-a inoculat nouă prin educaţie despre ea şi fără cunoaşterea acestui adevăr am ajuns să facem greşeala scump plătită din 1996, de a ne lăsa pe mâna celor ,,15000 de specialişti", adică propriilor noastre himere. În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, C. Argetoianu, făcea din interior radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel ... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice. Toată lumea făcea politică europeană, dar nimeni pe cea românească, adică toţi se preocupau de soarta Europei şi nimeni de cea a României! Petre Carp întreba indignat pe Ionel Brătianu : ,,Care este interesul nostru domnule? Să învingă panslavismul sau pangermanismul?" Eu mă întreb de ce nu românismul? În fine, alte ,,isme" ... Românii se împărţeau în francofili şi germanofili, ţineau ori cu Antanta, ori cu Puterile Centrale şi cereau intrarea României în război de partea celor pe care-i simpatizau, fără să le pese de interesele româneşti, de ceea ce ar fi fost mai util şi mai bine pentru ţară. Nimeni simţea româneşte în acele clipe. Europa nu a permis Unirii celei Mari, pentru care au murit un milion de oameni şi pentru care nici până azi nu le-am stabilit o zi pentru comemorare, să existe decât 20 de ani, după care, în anul marii trădări naţionale, 1940, când diplomaţii leşinau ca midinetele, când generalii se ascundeau ca laşii şi când afaceriştii români, interesanţi numai de interese proprii i-au semnat sfârşitul, toţi trădându-l pe regele Carol II şi acceptând ruşinea şi umilinţa supremă de a ceda o treime din teritoriul naţional fără să se tragă un singur foc de armă! Cu o singură excepţie, maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion, care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi prin foc de mitraliere, în faţa Putnei, acolo unde se află şi astăzi graniţa dintre România şi Ucraina. Iar răsplata i-a fost pe măsură! Proclamat de Rusia ,,criminal de război", figurează şi astăzi pe lista infamiei, în ţara care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii care vânzând secrete militare şi economice străinilor, nu l-au trădat pe Ceauşescu, ci ROMÂNIA!!!!!!!!!!!! În aceaşi situaţie se află ÎNTREGITORUL, militarul demn şi de carieră, care a reînviat virtutea românească, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL, fără aliaţi de ocazie consfinţiţi prin tratate! ,,Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este PATRIA, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată!"(Ion Antonescu) Pentru că nu unirea pământurilor noastre într-un întreg a fost ,,cheia de boltă" a edificiului nostru naţional, ci ,,unirea-n cuget şi-n simţiri"! Azi de ce orbiţi de colapsul spre care ne îndreptăm,ar trebui să ne punem întrebări ... AI VOIE? Ai voie, în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiilor viitoare? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral că binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) ,,aleşi", despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să calci în picioare un întreg popor, visele şi idealurile lui? Ai voie să vinzi, în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL, suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci, etc, dacă acestea îţi aduc ţie câştig personal şi dacă tu vei trăi bine după aceste ,,tranzacţii"? Gândeşte-te, spunea Geniul Naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că ,,Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii, care vor veni!"(Mihai Eminescu) iar ,,INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-ne că avem şi NOI, o misie de îndeplinit în lume!"(Nicolae Bălcescu) Toate acestea, evident, cu condiţia ne a ne ţine cu toţii ,,strânşi şi uniţi sub nobilul steag al unirii"!
Cine s-a săturat de România, este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul şi avuţia morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi! Pentru că nimeni are dreptul să ia decizii pentru alţii! De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele! De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI! Românul ... duşmanul românului! Singurul etern ... De mii de ani adormim cu speranţa că poate generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în ,,isme", nu pe pământ străin, ci în sine! Să fi sosit oare clipa? Să fim oare NOI acea generaţie care să răsturnăm toate vechile obiceiuri ale strămoşilor noştri şi să ne croim NOI altele, mai bune, mai corecte şi cu ajutorul cărora să reclădim o Românie mândră şi competitivă? Să fim NOI oare generaţia care nu ne va fi frică să luăm greutăţile în piept şi să facem ceea ce trebuia de secole? Să nu mai fugim în străinătate unde să luăm totul de-a gata, ci să rămânem aici şi să înfruntăm greutăţile? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de soldaţi şi nu numai de Napoleoni, care vom aceepta să ne unim toţi sub comanda unui singur om şi să facem ceea ce trebuie făcut? O generaţie unită, capabil să-şi schimbe mentalul genetic moştenit, de ,,supravieţuitor" într-unul de ,,cuceritor"? Şi dacă da, această generaţie va înţelege ea oare că nu Canada trebuie cucerită, nu S.U.A., nu Germania, nu Italia, nu Franţa, ci ROMÂNIA? Mântuitorul Iisus Hristos ne îndemna : ,,Îndrăzniţi, eu am cucerit lumea!" Deci de ce nu îndrăznim?
În final, rog să-mi permiteţi să mă folosesc de câteva fraze frumoase, cântate de formaţia Nimeni Altul, care se potrivesc foarte mult cu acest articol : ,,Nici eu, nici tu nu suntem fii de senatori sau deputaţi, suntem fii ai bravilor soldaţi, care ne-au zis luptaţi! Nu vă mai temeţi, vom câştiga gloria în război! De ce să mă închin la bani când am de atâta timp un Dumnezeu, care mi-a fost aproape mereu, aproape la greu? Ce tot facem compromisuri dacă nimeni nu ne vrea? De ce să fim aşa? De ce să stăm noi cu capul plecat când suntem fii ai bravilor soldaţi care niciodată n-au îngenuncheat? Dar ştiu că nu e încă prea târziu să ne facem un alt viitor, ştiu că bătrânii vor să ridicăm sus sfântul nostru tricolor! Aşa că fraţilor, ridicaţi-vă în picioare pentru onoare, şi fiţi ROMÂNI ADEVĂRAŢI, chiar dacă doare cel mai tare!"
Am încheiat aici acest articol, sper ca cei acre-l citiţi să luaţi aminte la ce este scris în el şi să încercăm cu toţii să reclădim un nou destin pentru România! Doamne ajută!
Aştept comentariile şi ideile voastre ...

Bibliografie :
Fraze celebre şi îndemnuri ale eroilor români
Însemnări politice ale oamenilor politici interbelici sau cronicari medievali
Articolele istoricului militar Mircea Dogaru
Melodia ,,Fii ai bravilor soldaţi", trupa ,,Nimeni altul"

Katynul românesc - masacrul de la Fântâna Albă

Impresionaţi de vechile şi noile drame ale polonezilor, românii sunt parcă condamnaţi să-şi uite trecutul şi propriile lor tragedii. Un masacru petrecut acum aproape 70 de ani ne dă dreptul să spunem că a existat şi un Katyn românesc. Din păcate, el nu este comemorat de către autorităţi şi de către românii de rând aşa cum se cuvine. Dacă toţi ştim despre drama fraţilor noştri din Polonia şi cât au suferit ei în 1940-1944 din cauza ocupaţiei sovietice, doar puţin dintre noi cunoaştem că acum 69 de ani, în aprilie 1941, la Fântâna Albă, în Bucovina ocupată de URSS, 3000 de copii, tineri, bătrâni şi femei au fost ucişi cu mitraliera de către sovietici.Potrivit martorilor oculari răniţii au fost masacraţi cu săbiile, iar apoi îngropaţi de vii. Au fost asasinaţi cu sânge rece, pe când voiau să treacă în partea de Bucovină încă rămasă României.
În iunie 1940 România era forţată să cedeze URSS un teritoriu de peste 51000 km pătraţi, locuit de peste 3 milioane de locuitori, majoritatea români,ca o consecinţă a pactului Ribentrop-Molotov. Imediat ce armata romînă a fost evacuată trupele din armata sovietică şi NKVD au ocupat teritoriul. La 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni de pe Valea Siretului,Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Colţeşti, Suceveni, purtând în faţa lor un steag alb şi însemne religioase,icoane, prapuri şi cruci de cetină, a format o grupare paşnică de peste 3000 de persoane ce se îndrepta spre noua graniţă sovieto-română. În Poiana Varniţa, la 3 km de graniţa română, militarii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure. Au tras din plin cu mitralierele, până au căzut toţi. Supravieţuitorii au fost urmăriţi călare şi spintecaţi cu sabia. După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi de vii, bătrâni, femei, tineri, sugari. Martorii spun că două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi până când toţi şi-au dat duhul. În zilele următoare mii de oameni au fost arestaţi de NKVD din Adâncata şi satele înconjurătoare. După câteva zile de torturi înfiorătoare au fost duşi în cimitirul evreiesc din apropiere şi aruncaţi de vii într-o groapă comună peste care s-a turnat şi s-a stins var. Alte crime similare au avut loc pe întregul teritoriu al Bucovinei şi Basarabiei ocupate de către sovietici. Sute de mii de români au fost exilaţi în Siberia şi Kazahstan.
Masacul de la Fântâna Albă nu poate fi singularizat însă, în intervalul iunie 1940-iulie 1941, când trupele române reuşesc să reocupe teritoriile româneşti pierdute, în teritoriul dintre Prut şi Nistru şi în nordul Bucovinei, s-a desfăşurat o adevărată dramă naţională. Ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă a fost mediatizat în România acelor ani, funcţiona în România şi un organ de presă, Gazeta Refugiaţilor. Un alt episod tragic s-a desfăşurat la Seratov, în noiembrie 1940, unde sunt ucişi într-o singură zi peste 15.000 civili români, având singura vină că voiau să treacă graniţa în România şi să scape de ocupaţie. La Ocniţa, Tighina, Orehei, Strojineţ sau în Herţa vor avea loc episoade similare. De asemenea, tot la Fântâna Albă, la data de 8 septembrie 1940, după terminarea slujbei de Sf. Maria, peste 7000 de refugiaţi români care voiau să treacă graniţa spre Rădăuţi, erau prinşi, torturaţi şi apoi ucişi cu rafale de mitralieră.
În intervalul iunie 1940-iulie 1941, în teritoriile cedate URSS-ului, aveau să moară, să fie deportaţi sau să fie torturaţi între 200000-250000 de români, care aveau drept vină doar faptul că se simţeau români şi că voiau să plece din acel zone spre teritoriile care rămăseseră ţării. Aici nu vreau să vorbesc de alte sute de mii de români ce vor suferi după 1944 în teritoriile sovietice, sau de drama românilor aflaţi în NV Transilvaniei cedat Ungariei Hortyste, despre ele voi vorbi cu alte ocazii. Aici vreau doar să sensibilizez un pic lumea despre faptul că şi noi românii am avut de suferit mult în urma tragediilor din timpul războaielor, că a existat şi un Katyn al nostru, că putem să dovedim că am suferit şi noi un genocid, un holocaust al nostru. Cu simţ de răspundere mă înclin în faţa suferinţei fraţilor polonezi, ce au pierdut la Katyn toată crema intelectualităţii lor sau a evreilor, care au avut de suferit din cauza genocidului nazist, dar mă simt nevoit să aduc în discuţie şi suferinţa poporului meu, pesntru a arăta că şi noi am suportat tragedia acestui război. În mare, între 1940-1947 cred că au murit sau au fost exilaţi aproape un milion de români, în teritoriile cedate Ungariei sau URSS-ului.
Mă întreb însă, de ce aceste lucruri, aceste genociduri asupra românilor nu sunt scrise în manualele noastre de liceu, de ce se omite acest lucru? DE ce să nu ştim şi noi de suferinţa noastră? DE ce doar alţii să-şi strigă în lume iritarea despre ce li s-a întâmplat, de ce numai alţii să-şi plângă morţii şi să-i comemoreze? Oare noi românii nuavem acest drept? Oare fraţii noştri morţi la Fântâna Albă sau altundeva, din cauza ororilor practicate de ocupant, nu merită şi ei să fie amintiţi în memoria poporului nostru? Să li se facă o slujbă anual, să li se aprindă o lumânare şi să li se aducă o coroană de flori? Atât mai putem şi noi afce pentru ei astăzi, dacă în 1940 am fugit ca laşii şi i-am lăsat în mâinile ocupantului.
Îmi închei articolul aici, cu speranţa că cititorii mei s-au simţit sensibilizaţi de aceste informaţii şi cu speranţa că istoria adevărată a poporului român, oricât de dură ar fi şi oricât de mult ar durea, nu va fi uitată şi va fi scrisă aşa cum e ea. Doamne ajută!

Basarabia pământ românesc

Astăzi se împlinesc 92 de ani de la unirea Moldovei dintre Prut şi Nistru cu patria mamă la 27 martie 1918. Folosesc denumirea de Moldova dintre Prut şi Nistru, pentru că cel de Basarabia este incorect, după cum voi arăta în curând într-un alt articol al meu.
Nu ştiu dacă are rost să ţin o întreagă listă de istorie, să mai prezint eu aici cine au fost Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi alţii şi care a fost drumul de la despărţirea de Rusia Ţaristă până la unirea din 27 martie 1918. Aceste lucruri se găsesc în cărţile de istorie şi vi le voi detalia cu altă ocazie.
Voiesc prin acest articol doar să povestesc cum a avut loc astăzi o manifestaţie dedicată acestei zile, nu în Iaşi, nu în Focşani, Chişinău sau Suceava sau orice alt oraş moldovean ci în inima Ardealului, în Târgu Mureş, demonstrând că românii sunt fraţi şi se bucură de sărbătorile naţionale oriunde s-ar afla, aşa cum şi muntenii sau moldovenii sărbătoresc ziua de 1 decembrie.
Astăzi, s-a organizat în centrul oraşului Târgu Mureş o paradă cu steaguri tricolore şi cu pancarde pentru a comemora ziua unirii acelui vechi pământ romînesc cu Patria Mamă în 1918 şi pentru a sensibiliza publicul mureşean cu faptul că acel teritoriu, prin vitregia timpului nu se mai află din păcate astăzi în trupul ţării. Manifestaţia mi s-a părut extraordinară, s-au cântat cântece patriotice, s-au fluturat steaguri şi e rând diverse persoane au luat cuvântul şi am vorbit despre semnificaţia zilei de 27 martie 1918. Mă întreb eu acum personal, cum de în acele vremuri tinerii au ieşit în masă pe străzi şi au cerut, au creat unirea şi noi astăzi nu mai putem face asta? Era România într-o situaţie mai prielnică atunci decât acum? Nimic mai fals! România era pe atunci doar o fâşie de pământ distrusă de 2 ani de război cumplit, cu teritoriul ocupat, cu armatele germane şi dualiste care ne năvăleau ... Aveam un vecin revoluţionar care trădase şi acum jefuia, care ne emninţa direct! România era singură atunci, nu avea niciun ajutor,eram prinşi între Austro-Ungaria şi Rusia Comunistă şi cu toate astea am avut forţa să declarăm unirea! Astăzi suntem un stat liber, puternic, sau măcar mai putrernic ca în 1918, membrii ai NATO şi UE, cu aliaţi bine determinaţi.Şi atunci ce ne opreşte să declarăm unirea?Cu ce ne-au fost superiori tinerii din acele vremuri nouă?Şi mai am o întrebare.Dacă acei tineri moldoveni dintre Prut şi Nistru nu ar fi avut curajul să lupte atunci, unirea din 1918 s-ar mai fi realizat?Nu mă refer numai la unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru ci la tot, inclusiv la Moldova de Nord(aşa zisa Bucovină), la Banat, parţium, Maramureş sau Ardeal. Ar mai fi ieşit transilvănenii la 1 decembrie să ceară unirea dacă nu ar fi făcut-o moldovenii la 27 martie? În astfel de termeni trebuie gândită istoria.
Pe pancardele afişate stăteau scrise cuvinte precum : ,,Basarabia, pământ românesc", ,,România Mare, singura salvare" sau ,,Limba română, acasă e stăpână", mai ales că în ultimele zile se aude de un proiect de lege care încalcă cel puţin 10 articole din constituţie şi care vrea să ne impună o a doua limbă oficială.
În urma manifestaţiei de astăzi, eu nu pot decât să fiu fericit că încă se mai luptă pentru acest vechi pământ românesc, să fiu mândru că sunt român şi să vă invit pe voi pe toţi să puneţi umărul la crearea României de mâine, o Românie mai puternică, mai bună, mai fericită! Doamne ajută! Aştept comentariile voastre.

Războaie uitate

Nicolae Iorga afirma în scrierile sale istorice că ,,Un popor care nu-şi cunoaşte istoria nu merită să mai existe!”. Mă întreb câţi dintre compatriotii noştri mai cunosc câte ceva din istoria ţării lor … Şi câţi dintre aceştia cunosc adevarul despre istorie, câţi ştiu faţa ascunsă a istoriei noastre, o istorie care din diferite motive ne-a fost falsificată ani în şir. Dar, în ultimii ani, echipe de cercetători şi arheologi, atât români, cât şi străini, au facut câteva descoperiri uluitoare în legatură cu istoria poporului nostru, descoperiri pe care dacă vom şti să le înţelegem şi să le folosim, ne vor aduce nu doar mândrie, ci şi prosperitate economică, socială şi umană. Depinde doar de noi dacă dorim să punem umărul şi să (re)clădim Romania, sa readucem în prezent fosta măreţie a Traciei noastre.

Ce părere aveţi dacă vă zic că prima scriere din lume a fost descoperită la noi, la Tărtăria , că suntem cel mai vechi popor al Europei, sau că la noi a aparut întâia oară monoteismul? În aceste rânduri voi incerca să prezint fragmente de istorie încă secretă, faţa ascunsă şi uitată a istoriei noastre.

Înainte ca bunicul, bunicului, bunicului meu să se fi născut acesta era pământul nostru, un loc foarte bun, în care zeii noştri trăiau, Părintii universului ne protejau. Noi eram fericiţi, iubeam, vânam, aveam familiile noastre, casele noastre, o viaţă bună. Dar câteodată trebuia să ne luptăm. Duşmanii noştri, persanii, romanii, barbarii, ruşii, otomanii, tătarii, deranjau zeii noştri, distrugeau, furau, ne luau pământurile nostre, copiii şi soţiile noastre, viaţa noastră. Ei ne spuneau că voiau de fapt să ne ajute, să ne protejeze, când de fapt voiau aurul nostru, pământul nostru, viaţa nostră. Dar am descoperit întotdeauna furtul şi minciuna lor. Ei incercau să ne ia până şi copiii, să-i transforme în soldaţii lor, să lupte si să moară pentru ei, aşa că ne-am luptat ca să păstrăm ce este al nostru, ce trebuie să rămână mereu al nostru! Cu duşmanii nu poţi avea pace!

Pe vremea când civilizaţia Maya abia începea să existe, când se năşteau Budha şi Confucius, când Zoroastru introducea o nouă religie în Batria, când Biblia abia se scria, când Pitagora se năştea la Samos , când la Nemeea , 70 mile de Atena începeau Jocurile Olimpice, când Roma, forţă inexistentă încă, se afla sub conducerea ultimului rege etrusc Lucius Tranquinus Superbus, noi, tracii, ne luptam cu marile imperii ale lumii şi le învingeam! Dar, cine suntem noi tracii? Suntem al doilea popor din Europa, după inzi, ne spune Herodot in anul 425 i.Hr. Cunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade vorbeşte despre traci că aceştia numărau peste 200 de triburi. Şi unde trăiam noi tracii atunci, la orizonturile lumii vechi? Era Nistrul graniţa naţiunii noastrea sau coloana ei? Dar Dunarea? Examinand o harta a sec. VI i.Hr, prezentată de Ion Tatomirescu, observam ca Tracia se intindea de la Marea Nordului pana la Marea Egee si din Panonia pana dincolo de Nipru! La nord, la Marea Baltică găsim ţinuturile Susudava, Selidava şi Costomocia. Central Maramabista, Tirageţia, Crisia, Abutelia şi Geţia. La sud Moesia, Tracia, Macedonia, Frigia, Bitinia şi Pontul. La vest Panonia şi Siginia. La est Masageţia şi Taurotracia.

Herodot si Iordanes, la aproximativ opt secole unul de altul ne vorbesc de sosirea pe teritoriul nostru, in anul 529 i. Hr, a lui Cyrus cel Mare, rege persan, stapân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterană până la Indus. Forţa lui militara (peste 600.000 oameni), care cucerise vaste teritorii, cedeaza in faţa viteazului popor masaget, însuşi Cyrus murind intr-o luptă cu masageţii, condusi de regina Tomiris, care, după victorie va construi oraşul Tomis. Deşi multe tratate internaţionale de istorie, cât şi numeroase muzee din lume păstreaza amintirea ei, oraşul pe care ea l-a fondat şi care-i poartă numele, Tomis (Constanţa), a uitat-o deja. De ce oare? Război uitat, război nemenţionat in manualele româneşti de liceu!

In anul 514 i. Hr, vrând să spele ruşinea predecesorului său, soseşte în Tracia marele rege persan Darius, dar este înfrânt la Tapae de către al nostru rege Antirus, pe care manualele noastre de istorie l-au uitat de asemenea. Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de istorie. Şi dacă grecii i-au invins de două ori pe perşi, tracii o vor face de trei ori! În anul 485 i.Hr, un alt rege persan, Xerxes, având o armată de aproape 1 mil. de oameni este învins şi gonit dincolo de Dunăre. Oare aceste războaie au fost numai ale oamenilor sau şi ale zeilor? Oricum, zeul persan Ahuramazda, este învins de trei ori de al nostru zeu Zamolxe! Între anii 431-424 î. Hr. Sitalces, regele tracilor odrişi ia în stăpânire Dobrogea, în prima încercare de unificare a tuturor triburilor trace.

În anul 329 i.Hr, getii dobrogeni conduşi de regele Gudila îi inving pe macedonenii regelui Alexandru cel Mare, rezistând in faţa marelui cuceritor, iar in anul 210 i.Hr, regele dac Dromihete îl invinge si ia prizonier pe regele macedonean Lisimah. Războaie uitate, războaie nemenţionate în manualele româneşti de istorie!

Trecând peste perioada înfloritoare a regatului trac din vremea marelui rege Burebista, perioadă mai bine cunoscută de publicul larg, voi sări direct la domnia regelui dac Decebal. Acesta, după ce-i învinge de câteva ori pe romani, este însă invins în anul 106 d.Hr, în urma a doua campanii grele, înfrângere care va conduce la ocuparea de către legiunile romane a apx. 14% din Tracia, pentru o perioadă nesemnificativă de timp, de 146 ani. Este adevărat însă că alte teritorii trace, precum cele ale Câmpiei Dunării, Litoralului Mării Negre până în Crimeea, Dobrogea şi întreg teritoriul trac de la sud de Dunăre au fost şi ele cucerite de romani şi au fost sub stăpânirea acestora mult timp, dar exagerarea acestor cuceriri mi se pare aiurea, istoricii noştri nevrând să povestească şi de teritoriile libere ale tracilor rămase. În anul 252, un strănepot al lui Decebal, Regalion, îi va goni pe romani şi va restaura vechiul regat al Daciei, fiind urmat la tron de soţia sa Suplycia, Dacia eliberându-se încă de pe acum pentru totdeauna, de orice dominaţie străină.Aceaşi daci, ramura din Banat al tracilor îl vor ajuta pe compatriotul lor Galerius, ajuns împărat al Romei, să-i învingă pe persani in anul 298. Dacă Columna lui Traian de la Roma reprezintă înfrangerea dacilor şi după unii istorici neinspiraţi dispariţia lor ca naţiune, Arcul de triumf de la Salonic este dovada continuităţii lor, a dacilor, negând astfel teza dispariţiei. Arcul de triumf de la Salonic continuă însă sa fie un monument ignorat de istoricii români!

Razboaie uitate, istorie uitată, limbă pierdută … Cine sunt ei tracii? Cine suntem noi?

Las la latitidinea fiecăruia să tragă concluzia pe care o doreşte citind acest articol, dar fac un apel serios tuturor! Cu aşa trecut, viitorul nu poate fi decât minunat! Să ne apucăm să reclădim cu toţii Dacia, iar bunul Dumnezeu să ne aibă în pază şi să ne protejeze!

Voi reveni cu informaţii suplimentare în curând ... Între timp, vă rog mult să comentaţi în legătură cu părerile voastre legate de ce am scris eu aici. Vă mulţumesc.

Bibliografie :
http://www.youtube.com/watch?v=qA88Ordp4S8&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=miVIWoMbieY&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=y_4SIOC14zY&feature=related