Voi începe de astăzi să scriu articole la noul subiect propus : ,,Cele mai proaste decizii din istoria României". De fiecare dată voi scrie la început anul greşelii, greşala propriu-zisă, vinovatul sau vinovaţii, motivaţia greşelii şi urmările ei. Apoi voi detalia mai multe şi voi expune părerea mea legată de acel subiect. Evident, aştept criticile voastre şi sugestiile.
Anii : 100 î.Hr.-100 d.Hr.
Principalii vinovaţi : Conducătorii şi nobilii traci
Greşeala : Menţinerea divizată a teritoriilor tracice
Motivaţia : Lipsa dorinţelor lor de uniune şi faptul că le convenea această diviziune a statelor trace, în urma cărora ei se îmbogăţeau şi aveau putere personală sporită ; concepţia ancestrală a strămoşilor noştri de a nu se supune nimănui
Urmările : Ocuparea pe rând a peste trei sferturi din teritoriul trac de către Imperiul Roman sau popoarele barbare.
Din cele mai vechi timpuri pe teritoriul ţării noastre au locuit diverse populaţii. Cea mai veche atestată documentar şi prima care se pare pare a deţinut pionieratul civilizaţiei europene, a fost civilizaţia pelasgilor undeva în mileniile 3-5 î.Hr. De ei se leagă şi legenda potopului, cioplirea Sfinxului din Bucegi, scrierile de la Tărtăria sau emigrarea sumeriană. Dintre diversele popoare care s-au dezvoltat din pelasgi, se remarcă familia de triburi tracice, care vor forma spre sfârşitului mileniului 1 î.Hr. poporul trac, al cărui teritoriu se întindea între Carpaţii Păduroşi la Nord, Marea Egee şi Thesalia la Sud , Dunărea de Mijloc şi Câmpia Panoniei la Vest şi Râul Nipru la Est. Din păcate, acest popor trac, la fel ca şi restul popoarelor din antichitate (inzii, celţii, germanicii, nordicii , elenii sau italicii) era divizat în zeci de stătuleţe, fiecare funcţie de multitudinea de triburi care formau numerosul popor trac. Tragedia este că, spre deosebire de alte popoare europene, precum elenii sau italicii, tracii au rămas permanent divizaţi, în afară de regele Burebista, care va reuşi vremelnic să centralizeze un stat trac mai mărişor, niciun alt conducător trac nu va mai încerca să unească sub conducerea unitară toate triburile tracilor. Herodot ni-i prezintă pe strămoşii noştri destul de bine în descrierile sale şi tot el ne spune aşa : ,,Tracii sunt seminţia cea mai numeroasă după cea a inzilor. Ar putea fi de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile de pe pământ dacă ar fi uniţi." Da, ar fi putut fi cea mai puternică şi da, ar fi cucerit poate celelalte popoare şi ar fi durat un imperiu european, poate mai mare decât cel Roman şi poate ar fi dat ei civilizaţia europeană, dar acest lucru nu s-a prdus. De ce? Pentru că fiecare conducător trac şi orice nobil al aristocraţiei tracilor s-au opus acestei centralizări politice şi unirii tuturor tracilor într-o formaţiune politică comună. Singurul care v-a reuşi să creeze un stat mai mărişor va fi Burebista între 70-44 î.Hr. moment în care Tracia devenise chiar o ameninţare serioasă pentru celelalte popoare din jur, inclusiv pentru romani, care abia atunci se dezvoltau şi ei. Dar după moartea lui totul se va nărui şi triburile tracice se vor scinda iar. Am avut de-a lungul anilor conducători mari care au făcut istorie. Regina Tomiris a masageţilor (tracii dintre Nistru şi Nipru şi din Crimeea) a fost cea care l-a înfrânt în 519 î.Hr. pe regele Cyrus al perşilor. Apoi geţii din Dobrogea se vor opune cu succes lui Darius în anii 500-490 î.Hr. Alexandru Macedon, trac din regiunea macedoneană a Traciei va crea un imperiu colosal din Grecia până în India. Sitalces, regele odrişilor (tracii de la sud de Dunăre) se va opune cu succes încercărilor greceşti de a se extinde spre Dunăre. apoi geţii şi dacii se vor opune pentru mai bine de 150 de ani cuceririi romane, culminând cu domnia regelui dacilor (tracii din Banat şi Oltenia) Decebal, care se va opune împăratului Traian între 87-106 d.Hr. Peste tot conducători mari, peste tot victorii pe linie în istoria tracilor. Dar toate vor rămâne în van, pentru că tracii vor rămâne permanent divizaţi, ceea ce va avea ca şi consecinţă preluarea întregii peninsule Balcanice, a Statului Geţilor, a Statului Dacilor, Apulilor şi Carpilor de către Imperiul Roman între 146 î.Hr.-106 d.Hr. şi căderea sub ocupaţia barbară a restului teritoriului trac în secolele ce vor veni, când teritoriile vor fi invadate de goţi, huni, gepizi sau avari. O nebunie colectivă, cea a nobililor aristocraţi traci, care nu doreau să se închine nimănui şi preferau să se lupte între ei şi să-şi obţină beneficii minore personale şi psihoza unui întreg popor de a rămâne divizat a dus în final la ruina celui mai numeros popor european, după cel al inzilor, trecerea sub sclavie şi ocupaţie a peste 80% din teritoriul trac şi ruina unei istorii şi unei civilizaţii care a dispărut înainte de a se naşte, cu toate că avea toate calităţile şi oportunităţile necesare pentru a ajunge un imperiu de elită. Cel mai probabil altfel s-ar fi scris istoria Europei dacă statul lui Burebista nu numai că nu s-ar fi divizat la moartea lui, dar mai mult, s-ar fi extins pe întreg teritoriul locuit de către strămoşii noştri, TRACII!
P.S. : Într-un alt articol voi dezbate problema referitoare la adevăraţii strămoşi ai noştri, care au fost TRACII şi nu DACII (aceştia erau doar acei traci locuitori ai Banatului şi Olteniei).
vineri, 21 ianuarie 2011
joi, 20 ianuarie 2011
Un nou proiect istoric
Acum o săptămână am cumpărat cartea ,,Cele mai proaste decizii din istorie" scrisă de Stephen Wire. Mi-a plăcut foarte mult ce am citit în acestă carte şi am rămas plăcut impresionat şi de ideea de a structura unele evenimente în stilul în care a făcut-o autorul şi prezentarea către public a urmărilor dezastruase ce au provenit în urma acelor greşeli. Am fost destul de trist să observ că din păcate niciunul din evenimente nu era legat şi de istoria poporului nostru, deşi, din păcate şi noi am făcut o groază de greşeli în istoria noastră, multe din ele chiar în ultimii 100 de ani. Am decis dar, ca să încerc să înfiinţez eu pe blogul meu un nou subiect numit ,,Cele mai proaste decizii din istoria României" şi aici, de câte ori am timp să încerc să scriu câte un articol legat de ce consider eu că ar fi cele mai grave erori din istoria noastră. Aştept cu nerăbdare să-mi criticaţi articolele şi să-mi expuneţi ideile voastre şi de ce nu, dacă uit vreun eveniment important să-mi atrageţi atenţia şi să îl introduc şi pe acela. Sper că voi avea feed-back din partea voastră!
luni, 10 ianuarie 2011
Scrisoarea lui Ion Antonescu către Gheorghe Brătianu
Motto : ,,Prefer să mor în mocirla unei Românii Mari, decât să trăiesc în paradisul unei Românii mici!" Ion Antonescu
Astăzi, navigând pe net, am dat întâmplător peste un articol care transcrie exact scrisoarea trimisă de Mareşalul Ion Antonescu, în data de 29 octombrie 1942, către unul din şefii Partidului Naţional Liberal, respectiv Gheorghe Brătianu. Voi transcrie şi eu exact textul acelei scrisori, fără să fac vreo modificare la el şi vă voi lăsa pe voi să-l comentaţi. Vă voi da vouă ocazia să decideţi, după ce veţi citi aceste rânduri, dacă mareşalul a gândit corect luptând dincolo de linia Nistrului, sau dacă a înfăptuit o eroare.
"A mă fi oprit pe Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acţiune în contra nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic - şi aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun."
29 octombrie 1942
P.S. : Acest articol este preluat din cartea "Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial" de Anatol Petrencu
Astăzi, navigând pe net, am dat întâmplător peste un articol care transcrie exact scrisoarea trimisă de Mareşalul Ion Antonescu, în data de 29 octombrie 1942, către unul din şefii Partidului Naţional Liberal, respectiv Gheorghe Brătianu. Voi transcrie şi eu exact textul acelei scrisori, fără să fac vreo modificare la el şi vă voi lăsa pe voi să-l comentaţi. Vă voi da vouă ocazia să decideţi, după ce veţi citi aceste rânduri, dacă mareşalul a gândit corect luptând dincolo de linia Nistrului, sau dacă a înfăptuit o eroare.
"A mă fi oprit pe Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acţiune în contra nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic - şi aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun."
29 octombrie 1942
P.S. : Acest articol este preluat din cartea "Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial" de Anatol Petrencu
joi, 30 decembrie 2010
Tragedia lui Şerban Huidu
Astăzi am primit o veste şocantă pentru mine. Am deschis televizorul şi pe toate posturile se prezenta accidentul teribil suferit de marele nostru actor şi comediant Şerban Huidu. Se pare că a suferit un accident grav pe o pârtie de ski din Austria, când încercând să evite un copil a pierdut controlul, a ieşit de pe pistă, a căzut în gol peste 10 metri şi s-a lovit la cap, suferind o fractură de craniu. Trebuie să recunosc că a fost o veste groaznică pentru mine. Personal îl simpatizez mult pe omul acesta şi îi urmăresc emisiunea Cronica Cârcotaşilor de câte ori am ocazia, cât de des pot. A mă gândi că nu voi mai vedea niciodată acestă emisiune, sau că o voi vedea în alt format decât acum e de neconceput pentru mine. Acest om a inventat Cronica Cârcotaşilor şi tot el este şi sufletul acestei emisiuni. Pe oricare dintre noi ne face să râdem în hohote săptămână de săptămână cu glumele lui şi cu felul lui de a lua peste picior orice greşeală din media sau societatea românească, aşa că sunt sigur că tuturor ne-ar lipsi acest mare om. Să ne rugăm toţi lui Dumnezeu să se facă bine şi să nu aibă nicio sechelă de ordin neurologic, pentru a putea să ne delecteze şi mai departe cu stilul lui inegalabil! Rog pe fiecare dintre voi, care a râs măcar odată la Cronica Cârcotaşilor şi îl simtatizează pe acest minunat om să spună o rugăciune către Dumnezeu să-l aibă în pază şi să aprindă o lumânare pentru însănătoşirea lui! Doamne ajută! Să te faci bine Şerbane, căci tuturor ne va fi dor de tine!
luni, 27 decembrie 2010
Generaţia învingătorilor
Motto : Felicitări generaţie X, am învins!
Scriu acest articol acum pentru că recunosc că m-a cuprins nostalgia copilăriei şi îmi amintesc de cum arăta viaţa mea atunci, comparând-o cu cea de acum. Dealtfel articolul este dedicat tuturor cărora le va smulge o amintire sau o lacrimă, celor cărora le va trezi şi lor nostalgia. Vreau să vorbesc de o generaţie specială, o generaţie de învingători, generaţia X. Noi, cei născuţi la începutul şi mijlocul anilor '80 facem parte din această generaţie. Noi suntem cei care observăm astăzi nişte diferenţe enorme între cum am crescut şi am trăit noi, faţă de cum cresc copii de astăzi. Este normal pentru o generaţie mai înaintată să facă diferenţe cu generaţiile ce sunt actuale, să observe diferenţele şi să tragă concluziile în privinţa a ce s-a schimbat în bine sau în rău. E arhicunoscută sintagma ,,pe vremea mea", spusă de obicei de un om de peste 50-60 de ani unui tânăr, pentru a sublinia diferenţele între cele două generaţii. Problema este că generaţia mea, generaţia X a început să spună aşa ceva prea devreme. Majoritatea dintre noi n-am împlinit încă 30 de ani, dar deja, comparându-ne copilăria cu cea de azi, putem spune ,,pe vremea naostră". E trist. Voi începe acum să enumăr diferenţe enorme care s-au stabilit între generaţia noastră X şi cea Y născută la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, căci dacă ne raportăm la cei născuţi spre sfârşitul anilor '90 sau anii 2000 situaţia este şi mai extremă.
Astăzi noi observăm că în anul 2010 casa părinţilor noşstri a devenit de 50 de ori mai scumpă ca atunci când ei şi-au cumpărat-o! Părinţii mei au cumpărat apartamentul lor cu banii pe câteva salarii. Eu va trebui să muncesc 30 de ani şi să dau rate la bănci pentru a face acelaşi lucru. Niciunul din membrii generaţiei mele nu are amintiri reale despre primii paşi pe lună, asasinarea lui Kenedy, Holocaust sau alte războaie sângeroase ce s-au purtat pe pământ, dar ne pricepem foarte bine la istorie şi la politică, chiar dacă unii încearcă să ne inoculeze ideea că ,,n-ai trăit tu acele vremuri, nu ştii ce vorbeşti"). Nu n-am trăit pe vremea când România era monarhie, dar ştiu că era mai bine ca acum, am trăit prea puţin în comunism, dar nu înţeleg de ce unii îl regretă. Ce mai cunosc copiii din generaţiile mai actuale din istorie? Mai pot ei gândi politica, ştiind că ea se sprijină pe cunoştinţe de istorie? Suntem ultima generaţie care a jucat jocuri precum Ascunsa, Raţele şi Vânătorii, Prinsa pe animale, Mâţa cocoţata, Sticluţa cu otravă, Hoţii şi vardiştii, Castel, Ţară, ţară vrem ostaşi sau Fete, filme sau băieţi, în timp ce generaţiile actuale nu cunosc decât jocurile pe calculator. Noi eram toţi afară de dimineaţa până seara când trebuia să ne bage mama cu forţa în casă că se făcea 10 noaptea şi noi nu mâncasem nimic toată ziua. În copilăria mea toate fetele erau vara afară şi săreau coarda şi elasticul, astăzi toate sunt în casă, făcând absolut orice, dar nemaifiind copile. Iar noi băieţii jucam de dimineaţă până seară fotbal în parcare sau în curtea şcolii şi nu ca cei de azi FIFA pe calculator. Am asistat vara trecută la o scenă care m-a răscolit. Un grup de băieţi care se jucau cu o minge în parcare au scăpat-o într-o gaură de canalizare neacoperită. În loc să coboare după ea i-am auzit : ,,haide-ţi mă acasă, cumpărăm alta!" Păi îmi venea să-i bat. Noi în copilărie punea câte 10 băieţi bani de cumpăram o mingie vai de ea şi ne jucam până o spărgeam. Iar când o spărgeam plângeam 1 săptămână că numai aveam cu ce ne juca, iar ei renunţau aşa uşor la mingie, doar din lene. Am fost ultima generaţie care vorbeam doar ce era necesar la telefon şi ultimii care am folosit telefoanele cu fise în oraş. Cu toate astea ştim să folosim perfect mobilele de azi şi încă mulţi dintre noi continuăm să vorbim doar ce trebuie la telefon, cu toate că avem oferte de 1000 de minute. Pentru că noi în tinereţe ne trimiteam scrisori în care ne povesteam păţaniile şi ţineam legătura, nu vorbeam câte 2 ore pe zi şi cu toate astea parcă ţineau mai mult prieteniile atunci. parcă avea altă încărcătură emoţională să primeşti o scrisoare cu scrisul prietenului sau prietenei tale, pe care o aşteptai 1 săptămână curios şi apoi o puteai păstra o viaţă. Eu am şi astăzi teancul de peste 200 scrisori primite, pus la loc sigur. Noi suntem cei ce am purtat jeanşi elasici, pantaloni evazaţi şi geci de blugi de la turci şi totuşi eram mândri de îmbrăcămintea noastră. Noi la grădiniţă învăţam poezii în româneşte şi nu în engleză, la aniversări cântam La mulţi ani şi nu Happy Birthday, când ne plăcea spuneam fain şi nu cool! Noi suntem ultii care au văzut desene animate de calitate care transmiteau un mesaj şi nu porcăriile de astăzi. Ne uitam de mii de ori la aceleaşi episoade din Tom şi Jerry, Daffy Duck, Bugs Bunny sau altele care erau pe Cartoon şi ne uitam la ele în engleză, nu cum sunt astăzi subtitrate şi cred că niciunul dintre noi nu se poate plânge că nu le-a înţeles sau astăzi nu-şi aduce aminte toate replicile de parcă erau spuse în română ... Noi am ascultat şi Metalica, DJ Bobo, Michael Jackson, Nirvana, dar şi muzică românească care ne pasiona şi încă nu auzisem niciunul de manele. Singurele melodii de la chefuri erau horele sau muzica de petrecere a lui Dan Spătaru sau Gică Petrescu, la care niciunul din noi nu ştiam paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii de azi noi am auzit şi de nume precum Abba şi Queen, dar şi de 50Cent sau Britney Spears. Noi beam sucuri de la TEC fără teama că ar conţine prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o singură sticlă, fără teama de virusuri. Noi mâncam la şcoală pachetul pus de mama acasă, pâine cu salam sau cu caşcaval şi nu prostiiile de la fast-food şi mâncam câte 4-5 sandvich-uri în numai 5-6 ore de curs, fără teama că am depăşi limita de kilocalorii şi cu toate astea suntem o generaţie care în medie nu şi-a depăşit greutatea normală. Noi suntem cei care l-am înjurat pe arbitrul care ne-a furat cu Danemarca şi tot noi cred că i-am trimis oeste 1 milion de mesaje ,,de dulce". Noi nu ne dădeam bipuri, ne fluieram ca să ieşim afară, sau mergeam şi ne băteam la uşăr şi ne invitam. Şi aveam obrazul să-i mai anunţăm şi pe mama şi tata pe unde mergem ... Noi nu aveam dolby surround ci tăceam cu toţii ca să auzim acţiunea filmului. Noi nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri Tetris sau pe calculator cu care ne jucam un timp apoi le lăsam într-un colţ al casei să se depună praful pe ele, atunci când ne plictiseam. Abia aşteptăm pe la chefuri să jucăm Sticla, Adevăr sau Provocare, Chiţ şi Miau, sau orice alt joc care ne dădea un pretext ca să pupăm pe gură fata de care ne plăcea. Noi suntem cei care încă am mai cerut, sau ni s-a cerut prietenia şi cei care încă roşeam la cuvântul SEX. Noi suntem cei care am completat mii de oracole cu speranţa că într-o zi îl va citi persoana de care ne place şi va afla că ea este cea aleasă. este uimitor că încă mai suntem în viaţă şi sănătoşi, căci noi am mers cu bicicleta fără genunchiere şi cotiere, cu maşina fără scaun special pentru copii, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau jos ci le ,,ştergeam" apoi le mâncam, nu am mâncat niciodată socotind numărul de kilocalorii, nu am avut pastile cu capac special care să nu poată fi desfăcut de copii, nu ne spălam pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi motanii din cartier, noi care mâncam fructele căzute jos din copac fără să le spălăm şi n-am băut apă îmbuteliată şi para-ultra filtrată, ci apă de canal. Noi ne-am bălăcit vara prin toate bălţile din cartier şi intram iarna în casă plini de zăpadă şi sub maieu sau în pantaloni, fără teama că am lua nu ştiu ce bacterie sau virus.
Deşi minigeneraţia din care fac eu parte, cea a anului 1986 este numită şi generaţia ,,Bum-Bum", în anul naşterii noastre producându-se explozia Cernobîlului, totuşi noi suntem o generaţie normală, o generaţie de învingători, de oameni capabili. Noi suntem minigeneraţia cea mai lovită. Noi suntem primii care au dat capacitate şi au intrat electronic la liceu, noi suntem cei pe spinarea cărora s-au introdus manualele alternative, noi am fost generaţia pe care s-a experimentat, genaraţia de sacrificiu. Noi suntem generaţia de trecere, dar suntem generaţia care a învins sistemul!
Suntem o generaţie de învingători, de visători de ,,first-timers"! Dacă după ce ai citit articolul ai căzut măcar o singură secundă pe gânduri, înseamnă că eşti de-al nostru! Felicitări! Aceasta este copilăria noastră şi ne vom aminti de ea tot restul vieţii! Pentru că noi chiar am avut una, iar dacă ne-am întoarce în timp la fel am copilări!
Ridică-ţi capul şi inima generaţie X : AM ÎNVINS!!!!!!!!!!!!!!
P.S. : Am scris acest articol, inspirat de postarea de pe net următoare : http://www.youtube.com/watch?v=3S29sYzKCkQ
Scriu acest articol acum pentru că recunosc că m-a cuprins nostalgia copilăriei şi îmi amintesc de cum arăta viaţa mea atunci, comparând-o cu cea de acum. Dealtfel articolul este dedicat tuturor cărora le va smulge o amintire sau o lacrimă, celor cărora le va trezi şi lor nostalgia. Vreau să vorbesc de o generaţie specială, o generaţie de învingători, generaţia X. Noi, cei născuţi la începutul şi mijlocul anilor '80 facem parte din această generaţie. Noi suntem cei care observăm astăzi nişte diferenţe enorme între cum am crescut şi am trăit noi, faţă de cum cresc copii de astăzi. Este normal pentru o generaţie mai înaintată să facă diferenţe cu generaţiile ce sunt actuale, să observe diferenţele şi să tragă concluziile în privinţa a ce s-a schimbat în bine sau în rău. E arhicunoscută sintagma ,,pe vremea mea", spusă de obicei de un om de peste 50-60 de ani unui tânăr, pentru a sublinia diferenţele între cele două generaţii. Problema este că generaţia mea, generaţia X a început să spună aşa ceva prea devreme. Majoritatea dintre noi n-am împlinit încă 30 de ani, dar deja, comparându-ne copilăria cu cea de azi, putem spune ,,pe vremea naostră". E trist. Voi începe acum să enumăr diferenţe enorme care s-au stabilit între generaţia noastră X şi cea Y născută la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, căci dacă ne raportăm la cei născuţi spre sfârşitul anilor '90 sau anii 2000 situaţia este şi mai extremă.
Astăzi noi observăm că în anul 2010 casa părinţilor noşstri a devenit de 50 de ori mai scumpă ca atunci când ei şi-au cumpărat-o! Părinţii mei au cumpărat apartamentul lor cu banii pe câteva salarii. Eu va trebui să muncesc 30 de ani şi să dau rate la bănci pentru a face acelaşi lucru. Niciunul din membrii generaţiei mele nu are amintiri reale despre primii paşi pe lună, asasinarea lui Kenedy, Holocaust sau alte războaie sângeroase ce s-au purtat pe pământ, dar ne pricepem foarte bine la istorie şi la politică, chiar dacă unii încearcă să ne inoculeze ideea că ,,n-ai trăit tu acele vremuri, nu ştii ce vorbeşti"). Nu n-am trăit pe vremea când România era monarhie, dar ştiu că era mai bine ca acum, am trăit prea puţin în comunism, dar nu înţeleg de ce unii îl regretă. Ce mai cunosc copiii din generaţiile mai actuale din istorie? Mai pot ei gândi politica, ştiind că ea se sprijină pe cunoştinţe de istorie? Suntem ultima generaţie care a jucat jocuri precum Ascunsa, Raţele şi Vânătorii, Prinsa pe animale, Mâţa cocoţata, Sticluţa cu otravă, Hoţii şi vardiştii, Castel, Ţară, ţară vrem ostaşi sau Fete, filme sau băieţi, în timp ce generaţiile actuale nu cunosc decât jocurile pe calculator. Noi eram toţi afară de dimineaţa până seara când trebuia să ne bage mama cu forţa în casă că se făcea 10 noaptea şi noi nu mâncasem nimic toată ziua. În copilăria mea toate fetele erau vara afară şi săreau coarda şi elasticul, astăzi toate sunt în casă, făcând absolut orice, dar nemaifiind copile. Iar noi băieţii jucam de dimineaţă până seară fotbal în parcare sau în curtea şcolii şi nu ca cei de azi FIFA pe calculator. Am asistat vara trecută la o scenă care m-a răscolit. Un grup de băieţi care se jucau cu o minge în parcare au scăpat-o într-o gaură de canalizare neacoperită. În loc să coboare după ea i-am auzit : ,,haide-ţi mă acasă, cumpărăm alta!" Păi îmi venea să-i bat. Noi în copilărie punea câte 10 băieţi bani de cumpăram o mingie vai de ea şi ne jucam până o spărgeam. Iar când o spărgeam plângeam 1 săptămână că numai aveam cu ce ne juca, iar ei renunţau aşa uşor la mingie, doar din lene. Am fost ultima generaţie care vorbeam doar ce era necesar la telefon şi ultimii care am folosit telefoanele cu fise în oraş. Cu toate astea ştim să folosim perfect mobilele de azi şi încă mulţi dintre noi continuăm să vorbim doar ce trebuie la telefon, cu toate că avem oferte de 1000 de minute. Pentru că noi în tinereţe ne trimiteam scrisori în care ne povesteam păţaniile şi ţineam legătura, nu vorbeam câte 2 ore pe zi şi cu toate astea parcă ţineau mai mult prieteniile atunci. parcă avea altă încărcătură emoţională să primeşti o scrisoare cu scrisul prietenului sau prietenei tale, pe care o aşteptai 1 săptămână curios şi apoi o puteai păstra o viaţă. Eu am şi astăzi teancul de peste 200 scrisori primite, pus la loc sigur. Noi suntem cei ce am purtat jeanşi elasici, pantaloni evazaţi şi geci de blugi de la turci şi totuşi eram mândri de îmbrăcămintea noastră. Noi la grădiniţă învăţam poezii în româneşte şi nu în engleză, la aniversări cântam La mulţi ani şi nu Happy Birthday, când ne plăcea spuneam fain şi nu cool! Noi suntem ultii care au văzut desene animate de calitate care transmiteau un mesaj şi nu porcăriile de astăzi. Ne uitam de mii de ori la aceleaşi episoade din Tom şi Jerry, Daffy Duck, Bugs Bunny sau altele care erau pe Cartoon şi ne uitam la ele în engleză, nu cum sunt astăzi subtitrate şi cred că niciunul dintre noi nu se poate plânge că nu le-a înţeles sau astăzi nu-şi aduce aminte toate replicile de parcă erau spuse în română ... Noi am ascultat şi Metalica, DJ Bobo, Michael Jackson, Nirvana, dar şi muzică românească care ne pasiona şi încă nu auzisem niciunul de manele. Singurele melodii de la chefuri erau horele sau muzica de petrecere a lui Dan Spătaru sau Gică Petrescu, la care niciunul din noi nu ştiam paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii de azi noi am auzit şi de nume precum Abba şi Queen, dar şi de 50Cent sau Britney Spears. Noi beam sucuri de la TEC fără teama că ar conţine prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o singură sticlă, fără teama de virusuri. Noi mâncam la şcoală pachetul pus de mama acasă, pâine cu salam sau cu caşcaval şi nu prostiiile de la fast-food şi mâncam câte 4-5 sandvich-uri în numai 5-6 ore de curs, fără teama că am depăşi limita de kilocalorii şi cu toate astea suntem o generaţie care în medie nu şi-a depăşit greutatea normală. Noi suntem cei care l-am înjurat pe arbitrul care ne-a furat cu Danemarca şi tot noi cred că i-am trimis oeste 1 milion de mesaje ,,de dulce". Noi nu ne dădeam bipuri, ne fluieram ca să ieşim afară, sau mergeam şi ne băteam la uşăr şi ne invitam. Şi aveam obrazul să-i mai anunţăm şi pe mama şi tata pe unde mergem ... Noi nu aveam dolby surround ci tăceam cu toţii ca să auzim acţiunea filmului. Noi nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri Tetris sau pe calculator cu care ne jucam un timp apoi le lăsam într-un colţ al casei să se depună praful pe ele, atunci când ne plictiseam. Abia aşteptăm pe la chefuri să jucăm Sticla, Adevăr sau Provocare, Chiţ şi Miau, sau orice alt joc care ne dădea un pretext ca să pupăm pe gură fata de care ne plăcea. Noi suntem cei care încă am mai cerut, sau ni s-a cerut prietenia şi cei care încă roşeam la cuvântul SEX. Noi suntem cei care am completat mii de oracole cu speranţa că într-o zi îl va citi persoana de care ne place şi va afla că ea este cea aleasă. este uimitor că încă mai suntem în viaţă şi sănătoşi, căci noi am mers cu bicicleta fără genunchiere şi cotiere, cu maşina fără scaun special pentru copii, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau jos ci le ,,ştergeam" apoi le mâncam, nu am mâncat niciodată socotind numărul de kilocalorii, nu am avut pastile cu capac special care să nu poată fi desfăcut de copii, nu ne spălam pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi motanii din cartier, noi care mâncam fructele căzute jos din copac fără să le spălăm şi n-am băut apă îmbuteliată şi para-ultra filtrată, ci apă de canal. Noi ne-am bălăcit vara prin toate bălţile din cartier şi intram iarna în casă plini de zăpadă şi sub maieu sau în pantaloni, fără teama că am lua nu ştiu ce bacterie sau virus.
Deşi minigeneraţia din care fac eu parte, cea a anului 1986 este numită şi generaţia ,,Bum-Bum", în anul naşterii noastre producându-se explozia Cernobîlului, totuşi noi suntem o generaţie normală, o generaţie de învingători, de oameni capabili. Noi suntem minigeneraţia cea mai lovită. Noi suntem primii care au dat capacitate şi au intrat electronic la liceu, noi suntem cei pe spinarea cărora s-au introdus manualele alternative, noi am fost generaţia pe care s-a experimentat, genaraţia de sacrificiu. Noi suntem generaţia de trecere, dar suntem generaţia care a învins sistemul!
Suntem o generaţie de învingători, de visători de ,,first-timers"! Dacă după ce ai citit articolul ai căzut măcar o singură secundă pe gânduri, înseamnă că eşti de-al nostru! Felicitări! Aceasta este copilăria noastră şi ne vom aminti de ea tot restul vieţii! Pentru că noi chiar am avut una, iar dacă ne-am întoarce în timp la fel am copilări!
Ridică-ţi capul şi inima generaţie X : AM ÎNVINS!!!!!!!!!!!!!!
P.S. : Am scris acest articol, inspirat de postarea de pe net următoare : http://www.youtube.com/watch?v=3S29sYzKCkQ
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Adevărata zi a unirii Principatelor Române
11 decembrie 1861 reprezintă adevărata dată de naştere a României, adevărata dată în care cele două principate româneşti Moldova şi Muntenia au renunţat la statutul lor de state separate şi au decis să se unească sub un singur nume, cu un singur conducător, o singură capitală, un singur perlament, etc. Într-o Europă în care dor 7 state făceau legea, românii au fost destul de geniali şi au ştiut cum să-şi îndeplinească visul. Uniţi sub stindardul unirii, românii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, au înţeles necesitatea unirii şi au decis la 5, respectiv 24 ianuarie 1859 să aleagă ca şi domn un singur om, militarul şi juristul Alexandru Ioan Cuza. Prin alegerea a doi domni (condiţia Convenţiei de pace de la Paris 1858) în persoana unui singur om, românii au făcut primul pas în drumul lor către unire. Dar 24 ianuarie 1859 nu a însemnat decât atât, o dublă alegere a unui singur om de a fi domn în 2 state diferite. Cuza era nevoit să se împartă între cele 2 capitale, cele 2 guverne şi parlamente, să dea legi separate şi să încaseze taxe separate în cele 2 state. După aproape 2 ani de muncă grea, în care Cuza şi politicienii din acea vreme au luptat în comun şi au convins diplomatic Europa de necesitatea unirii, la 11 decembrie 1861, România reuşea să se nască. La acea dată, data reală a naşterii României ca şi stat unitar, cuza dădea celebra proclamaţie : ,,Români, unirea este îndeplinită, naţiunea românească este întemeiată! În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn! Alesul vostru vă dă astăzi o singură ROMÂNIE! Vă iubiţi patria, vă ştiţi a o vă întări! Trăiască ROMÂNIA!!!" Aşadar România există de la 11 decembrie 1861! Până atunci se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei, un stat federal în care românii au ştiut să nu creadă şi au luptat pentru crearea unui singur stat, unitar, naţional şi indivizibil. Altfel am fi avut şi noi până acum soarta statelor precum Cehoslovacia sau Regatul Sârbo-croato-sloven care acum îs bucăţi. Evident că lupta generaţiei lui Cuza nu s-a oprit aici şi că au fost multe alte lucruri de rezolvat, mai ales în ceea ce priveşte reforma internă (unirea de facto a tuturor instituţiilor celor două principate într-una singură , legile şi reformele date, codurile impuse, constituţia din 1864 apoi din 1866, etc) cât şi lupta diplomatică externă de recunoaştere a noului stat format, pe care Marile Puteri o vor face abia la 1 iulie 1878 la Pacea de la Berlin.
Istoria ţării noastre nu trebuie uitată şi trebuie prezentată aşa cum este ea, fără a fi falsificată. La aproape 150 de ani de la acea măreaţă reuşită a generaţiei lui Cuza, ziua de 11 decembrie rămâne şi astăzi o zi uitată în conştiinţa românilor, cu toate că este una dintre cele mai măreţe din istoria noastră. Oare de ce? Oare de ce nu sărbătorim ziua botezului ţării noastre. Atunci România a început să existe ca şi ţară unică, unitară şi naţională. E o zi mare! Să n-o uităm! Trăiască 11 decembrie 1861! Doamne ajută!
Istoria ţării noastre nu trebuie uitată şi trebuie prezentată aşa cum este ea, fără a fi falsificată. La aproape 150 de ani de la acea măreaţă reuşită a generaţiei lui Cuza, ziua de 11 decembrie rămâne şi astăzi o zi uitată în conştiinţa românilor, cu toate că este una dintre cele mai măreţe din istoria noastră. Oare de ce? Oare de ce nu sărbătorim ziua botezului ţării noastre. Atunci România a început să existe ca şi ţară unică, unitară şi naţională. E o zi mare! Să n-o uităm! Trăiască 11 decembrie 1861! Doamne ajută!
vineri, 3 decembrie 2010
Neîncrederea - cea mai mare jignire în prietenie
Motto : Nu există nimic mai dezonorant pentru un om decât să nu aibă încredere în prietenii lui!
Prietenia este unul dintre cele mai minunate sentimente pe care le trăieşte omul. A avea un prieten, sau mai mulţi este un fenomen înălţător. Alături de el te simţi bine, te distrezi, te bucuri la victorie şi ai cu cine te îmbrăţişa la necaz. În scurt timp ajungi să ai aceaşi gândire, aceaşi trăire cu prietenul tău. A avea un prieten reprezintă cea mai bună bucurie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu vreau să intru şi să fac polemică pe baza acestui sentiment în acest articol. Scopul actualului articol este de a pune pe tapet cea mai mare crimă care poate fi adusă acestui sentiment. Iar această crimă este NEÎNCREDEREA! Să nu fii în stare să ai încredere în prietenul tău mi se pare un lucru josnic, jignitor. O relaţie de prietenie nu se poate crea dacă cei doi prieteni se suspectează reciproc sau nu îşi găsesc forţa psihică să-şi pună soarta în mod necondiţionat în mâna celuilalt. Un prieten se ajută necondiţionat şi se crede pe cuvânt necondiţionat. Nicio altă persoană din afară, cunoscut sau necunoscut, prieten sau inamic, rudă sau străin nu trebuie să-ţi zdruncine încrederea în el, nu trebuie să te facă să te îndoieşti de el, indiferent ce îţi spune. Întotdeauna varianta prezentată de prieten într-un conflict sau într-un moment critic trebuie să primeze în faţa celorlalţi, indiferent dacă varianta acesta este cea corectă sau nu, deoarece, la încheierea conflictului tot cu el vei rămâne prieten, iar dacă te-ai îndoit de el, atunci deja numai poate exista sentimentul prieteniei. A decide să asculţi părerea cuiva care-ţi denigrează prietenul şi mai ales a decide să-l crezi, fără a verifica dacă e real şi a-i oferi prietenului tău şansa de a se explica, de a se apăra este mai josnic decât cel mai josnic lucru pe care l-ai făcut vreodată în viaţă! Este dovada limpede că niciodată nu ai meritat prietenia aceli persoane. Este dovada că tu nu eşti capabil să legi o prietenie adevărată şi a avea încredere în oameni, nici măcar în cei care îţi dovedesc că sunt de partea ta. E adevărat, există şi momente când prietenul te înşeală, te trădează, iar dacă în urma verificării de rigoare şi a discuţiei cu el observi că lucrurile se îndreaptă în acel sens, atunci eşti îndreptăţit să îi acorzi din acel moment neîncredere, căci el este cel vinovat, el a trădat prietenia dintre voi doi, dar niciodată înainte! Să-ţi păstrezi încrederea în prietenul tău este cel mai simplu şi mai banal lucru în relaţia de prietenie. Este baza prieteniei. Dacă nu eşti în stare să faci nici măcar atât lucru, cum vei fi capabil să execuţi toate celelalte elemente ce te leagă de prietenie? Cum vei putea să nu-ţi trădezi prietenul cu prima oportunitate care se va ivi? Cum vei putea rămâne alături de el când acesta se va afla la greu? Cum vei putea să îi asculţi problemele şi grijile şi să-l ajuţi să şi le rezolve, iar apoi să îţi mărturiseşti şi tu la rându-ţi problemele, pentru a primi sprijinul lui? Sunt întrebări retorice ... Dar ceea ce vreau să desprind cel mai important din filozofia mea despre prietenie, este că acolo unde încredere nu e, nimic nu e!
La final, aş vrea să vă spun o mică poveste. Se spune că în pădure exista cândva un tânăr cerb. Abia fusese înţărcat de la mama lui, căci aceasta sfârşite trist sub colţii fiarelor din pădure, iar acum el încerca să înveţe să se descurce singur. Fiind tânăr şi având puţină experienţă, dar având o minte clară şi un suflet mare şi-a dat seama că e mai bine pentru el să.şi găsească un prieten, încă o fiinţă cu care să stea alături şi să vieţuiască, pentru a-i fi mai simplu şi pentru a fi mai fericit. Tot umblând el prin pădure, a întâlnit o veveriţă jucăuşă, veselă şi muncitoare. A intrat în vorbă cu ea, i-a relatat povestea lui şi i-a propus să devină prieteni şi să vieţuiască împreună. Aşa au şi făcut. În fiecare zi cele două animale trăiau alături, ajutându-se reciproc şi ţinându.şi de urât unul celuilalt. Veveriţa îi procura mâncarea micului cerb, pentru că era era mult mai sprintenă şi mai experimentată ca şi el, iar cerbul îi asigura protecţie micuţei veveriţe, de animalele care ar fi putut-o ataca. Multă vreme ei au trăit fericiţi şi s-au bucurat de traiul tihnit pe care şi-l creaseră împreună. Cerbul acum avea de mânacre permanent, fără să mai fie nevoit să rabde de foame, iar veveriţa scăpase de grija prădătorilor şi acum putea trăi fericită şi liberă. Doar că într-o zi, când cerbul nu era ărin preajmă, un popândău se apropie de veveriţă şi-i spuse că face o greşeală că s-a înfrăţit cu cerbul. Că această prietenie nu i-a adus decât prejudicii. Că înainte ea muncea numai pentru ea însăşi şi acum se nevoieşte pentru doi. Că cerbul e un leneş şi nu face decât să stea şli să zburde de colo colo fără să contribuie cu nimic la procurarea hranei sau la restul. Că dacă pentru el este avantajos să-i dea altcineva să mănânce, iar el să stea, pentru ea, pentru veveriţă însemna sclavie. Şi că să.şi amintească că şi înainte, când nu-l cunoştea pe cerb, ea era fericită, muncea mult mai puţin, avea provizii mereu de hrană, iar de prădători putea să se ferească şi singură. Încet, încet, popândăul a convins-o pe veveriţă că prietenul ei cerbul nu este decât o povară şi că el o păcăleşte şi vrea să trăiască pe spinarea ei. Îşi pierduse încrederea în prietenul ei, iar acest lucru a fost fatal pentru amândoi. Când cerbul a revenit, veveriţa i-a aruncat cuvinte grele, l-a jignit şi i-a cerut să plece de lângă ea. I-a explicat că ea se poate întreţine singură şi că numai are nevoie de cineva ca el, care stă toată ziua şi nu face nimic. Cerbul, cu lacrimi în ochi şi simţindu-se trădat, dezamăgit de stilul în care gândea prietena lui despre el, a înţeles că trebuie să plece şi că relaţia de prietenie şi colaborare dintre ei doi luase sfârşit. Zilele ce vor urma vor fi un adevărat coşmar pentru cerb, care acum trebuia să se descurce singur şi suferea enorm pentru acuzele incorecte care îi fuseseră adresate. Veveriţa în schimb se simţea fericită şi uşurată că scăpase de cerb şi se zbenguia în voie prin pădure. Doar că râsul, stând la pândă, îşi dădu seama de noua situaţie care exista în acel moment şi de faptul că veveriţa este singură şi nu mai este protejată de prietenul ei. Iar când a sosit momentul prielnic a şi atacat-o pe sărmana veveriţă. Înghesuită lângă trunchiul unui copac, veveriţa abia acum realiza greeala care o făcuse şi că degeaba se bucura ea acum de libertate şi de faptul că muncea mai puţin şi avea mai mult timp liber, căci acesta libertate urma să-i aducă în câteva clipe moartea. Aici ajunsese gestul ei necugetat de a asculta minciunile popândăului şi de a a lege să nu se încreadă în prietenul ei cerbul. În faţa morţii, veveriţa mai scoase un sunet prelung, de ajutor. Râsul se aruncă asupra ei, dar de nicăieri apăru printr-un salt, vechiul ei prieten, care alergase într-un suflet să.şi salveze prietena acum, când avea nevoie. Uitase tot, şi jignirile şi trădarea pe care o făcuse veveriţa. Pentru el renăscuse flacăra prieteniei şi asta conta mai mult decât orice. S-a aruncat asupra râsului, l-a îndepărtat cu coarnele şi copitele de prietena lui şi a începu a se bate cu fiorosul prădător. Plin de sânge şi aproape mort, nedorind să-şi lase scumpa lui prietenă pradă râsului, cerbul făcu un ultim efort şi lovi prădătorul, cu toată forţa lui, cu coarnele, în abdomen. Râsul se prăbuşi mort pe pământ, dar pe lângă el căzu şi cerbul. Înainte ca ochii lui să se stingă pentru totdeauna, îşi mai privi pentru ultima dată vechea lui prietenă, parcă implorând-o cu lacrimi în ochii lui de muribând ca măcar acum, în ultimul moment să-l creadă că el nu a trădat-o niciodată şi că i-a fost mereu prieten. Îşi dăduse viaţa pentru onoare, pentru a-şi salva prietena, iar veveriţa abia acum, când era prea târziu îşi dădea seama. Mai departe ea va fi nevoită să trăiască toată viaţa ei cu căinţa că nu a putut avea încredere în cineva care o preţuia şi care îi era ajutor.
Aşa şi cu noi ... dacă nu vom învăţa să ne preţuim prietenii şi ne vom îndoi de ei, vom sfârşi la fel ca şi veveriţa, trişti şi singuri, fără nimeni alături de noi ...
Prietenia este unul dintre cele mai minunate sentimente pe care le trăieşte omul. A avea un prieten, sau mai mulţi este un fenomen înălţător. Alături de el te simţi bine, te distrezi, te bucuri la victorie şi ai cu cine te îmbrăţişa la necaz. În scurt timp ajungi să ai aceaşi gândire, aceaşi trăire cu prietenul tău. A avea un prieten reprezintă cea mai bună bucurie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu vreau să intru şi să fac polemică pe baza acestui sentiment în acest articol. Scopul actualului articol este de a pune pe tapet cea mai mare crimă care poate fi adusă acestui sentiment. Iar această crimă este NEÎNCREDEREA! Să nu fii în stare să ai încredere în prietenul tău mi se pare un lucru josnic, jignitor. O relaţie de prietenie nu se poate crea dacă cei doi prieteni se suspectează reciproc sau nu îşi găsesc forţa psihică să-şi pună soarta în mod necondiţionat în mâna celuilalt. Un prieten se ajută necondiţionat şi se crede pe cuvânt necondiţionat. Nicio altă persoană din afară, cunoscut sau necunoscut, prieten sau inamic, rudă sau străin nu trebuie să-ţi zdruncine încrederea în el, nu trebuie să te facă să te îndoieşti de el, indiferent ce îţi spune. Întotdeauna varianta prezentată de prieten într-un conflict sau într-un moment critic trebuie să primeze în faţa celorlalţi, indiferent dacă varianta acesta este cea corectă sau nu, deoarece, la încheierea conflictului tot cu el vei rămâne prieten, iar dacă te-ai îndoit de el, atunci deja numai poate exista sentimentul prieteniei. A decide să asculţi părerea cuiva care-ţi denigrează prietenul şi mai ales a decide să-l crezi, fără a verifica dacă e real şi a-i oferi prietenului tău şansa de a se explica, de a se apăra este mai josnic decât cel mai josnic lucru pe care l-ai făcut vreodată în viaţă! Este dovada limpede că niciodată nu ai meritat prietenia aceli persoane. Este dovada că tu nu eşti capabil să legi o prietenie adevărată şi a avea încredere în oameni, nici măcar în cei care îţi dovedesc că sunt de partea ta. E adevărat, există şi momente când prietenul te înşeală, te trădează, iar dacă în urma verificării de rigoare şi a discuţiei cu el observi că lucrurile se îndreaptă în acel sens, atunci eşti îndreptăţit să îi acorzi din acel moment neîncredere, căci el este cel vinovat, el a trădat prietenia dintre voi doi, dar niciodată înainte! Să-ţi păstrezi încrederea în prietenul tău este cel mai simplu şi mai banal lucru în relaţia de prietenie. Este baza prieteniei. Dacă nu eşti în stare să faci nici măcar atât lucru, cum vei fi capabil să execuţi toate celelalte elemente ce te leagă de prietenie? Cum vei putea să nu-ţi trădezi prietenul cu prima oportunitate care se va ivi? Cum vei putea rămâne alături de el când acesta se va afla la greu? Cum vei putea să îi asculţi problemele şi grijile şi să-l ajuţi să şi le rezolve, iar apoi să îţi mărturiseşti şi tu la rându-ţi problemele, pentru a primi sprijinul lui? Sunt întrebări retorice ... Dar ceea ce vreau să desprind cel mai important din filozofia mea despre prietenie, este că acolo unde încredere nu e, nimic nu e!
La final, aş vrea să vă spun o mică poveste. Se spune că în pădure exista cândva un tânăr cerb. Abia fusese înţărcat de la mama lui, căci aceasta sfârşite trist sub colţii fiarelor din pădure, iar acum el încerca să înveţe să se descurce singur. Fiind tânăr şi având puţină experienţă, dar având o minte clară şi un suflet mare şi-a dat seama că e mai bine pentru el să.şi găsească un prieten, încă o fiinţă cu care să stea alături şi să vieţuiască, pentru a-i fi mai simplu şi pentru a fi mai fericit. Tot umblând el prin pădure, a întâlnit o veveriţă jucăuşă, veselă şi muncitoare. A intrat în vorbă cu ea, i-a relatat povestea lui şi i-a propus să devină prieteni şi să vieţuiască împreună. Aşa au şi făcut. În fiecare zi cele două animale trăiau alături, ajutându-se reciproc şi ţinându.şi de urât unul celuilalt. Veveriţa îi procura mâncarea micului cerb, pentru că era era mult mai sprintenă şi mai experimentată ca şi el, iar cerbul îi asigura protecţie micuţei veveriţe, de animalele care ar fi putut-o ataca. Multă vreme ei au trăit fericiţi şi s-au bucurat de traiul tihnit pe care şi-l creaseră împreună. Cerbul acum avea de mânacre permanent, fără să mai fie nevoit să rabde de foame, iar veveriţa scăpase de grija prădătorilor şi acum putea trăi fericită şi liberă. Doar că într-o zi, când cerbul nu era ărin preajmă, un popândău se apropie de veveriţă şi-i spuse că face o greşeală că s-a înfrăţit cu cerbul. Că această prietenie nu i-a adus decât prejudicii. Că înainte ea muncea numai pentru ea însăşi şi acum se nevoieşte pentru doi. Că cerbul e un leneş şi nu face decât să stea şli să zburde de colo colo fără să contribuie cu nimic la procurarea hranei sau la restul. Că dacă pentru el este avantajos să-i dea altcineva să mănânce, iar el să stea, pentru ea, pentru veveriţă însemna sclavie. Şi că să.şi amintească că şi înainte, când nu-l cunoştea pe cerb, ea era fericită, muncea mult mai puţin, avea provizii mereu de hrană, iar de prădători putea să se ferească şi singură. Încet, încet, popândăul a convins-o pe veveriţă că prietenul ei cerbul nu este decât o povară şi că el o păcăleşte şi vrea să trăiască pe spinarea ei. Îşi pierduse încrederea în prietenul ei, iar acest lucru a fost fatal pentru amândoi. Când cerbul a revenit, veveriţa i-a aruncat cuvinte grele, l-a jignit şi i-a cerut să plece de lângă ea. I-a explicat că ea se poate întreţine singură şi că numai are nevoie de cineva ca el, care stă toată ziua şi nu face nimic. Cerbul, cu lacrimi în ochi şi simţindu-se trădat, dezamăgit de stilul în care gândea prietena lui despre el, a înţeles că trebuie să plece şi că relaţia de prietenie şi colaborare dintre ei doi luase sfârşit. Zilele ce vor urma vor fi un adevărat coşmar pentru cerb, care acum trebuia să se descurce singur şi suferea enorm pentru acuzele incorecte care îi fuseseră adresate. Veveriţa în schimb se simţea fericită şi uşurată că scăpase de cerb şi se zbenguia în voie prin pădure. Doar că râsul, stând la pândă, îşi dădu seama de noua situaţie care exista în acel moment şi de faptul că veveriţa este singură şi nu mai este protejată de prietenul ei. Iar când a sosit momentul prielnic a şi atacat-o pe sărmana veveriţă. Înghesuită lângă trunchiul unui copac, veveriţa abia acum realiza greeala care o făcuse şi că degeaba se bucura ea acum de libertate şi de faptul că muncea mai puţin şi avea mai mult timp liber, căci acesta libertate urma să-i aducă în câteva clipe moartea. Aici ajunsese gestul ei necugetat de a asculta minciunile popândăului şi de a a lege să nu se încreadă în prietenul ei cerbul. În faţa morţii, veveriţa mai scoase un sunet prelung, de ajutor. Râsul se aruncă asupra ei, dar de nicăieri apăru printr-un salt, vechiul ei prieten, care alergase într-un suflet să.şi salveze prietena acum, când avea nevoie. Uitase tot, şi jignirile şi trădarea pe care o făcuse veveriţa. Pentru el renăscuse flacăra prieteniei şi asta conta mai mult decât orice. S-a aruncat asupra râsului, l-a îndepărtat cu coarnele şi copitele de prietena lui şi a începu a se bate cu fiorosul prădător. Plin de sânge şi aproape mort, nedorind să-şi lase scumpa lui prietenă pradă râsului, cerbul făcu un ultim efort şi lovi prădătorul, cu toată forţa lui, cu coarnele, în abdomen. Râsul se prăbuşi mort pe pământ, dar pe lângă el căzu şi cerbul. Înainte ca ochii lui să se stingă pentru totdeauna, îşi mai privi pentru ultima dată vechea lui prietenă, parcă implorând-o cu lacrimi în ochii lui de muribând ca măcar acum, în ultimul moment să-l creadă că el nu a trădat-o niciodată şi că i-a fost mereu prieten. Îşi dăduse viaţa pentru onoare, pentru a-şi salva prietena, iar veveriţa abia acum, când era prea târziu îşi dădea seama. Mai departe ea va fi nevoită să trăiască toată viaţa ei cu căinţa că nu a putut avea încredere în cineva care o preţuia şi care îi era ajutor.
Aşa şi cu noi ... dacă nu vom învăţa să ne preţuim prietenii şi ne vom îndoi de ei, vom sfârşi la fel ca şi veveriţa, trişti şi singuri, fără nimeni alături de noi ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
