Generaţia învingătorilor

Motto : Felicitări generaţie X, am învins!

Scriu acest articol acum pentru că recunosc că m-a cuprins nostalgia copilăriei şi îmi amintesc de cum arăta viaţa mea atunci, comparând-o cu cea de acum. Dealtfel articolul este dedicat tuturor cărora le va smulge o amintire sau o lacrimă, celor cărora le va trezi şi lor nostalgia. Vreau să vorbesc de o generaţie specială, o generaţie de învingători, generaţia X. Noi, cei născuţi la începutul şi mijlocul anilor '80 facem parte din această generaţie. Noi suntem cei care observăm astăzi nişte diferenţe enorme între cum am crescut şi am trăit noi, faţă de cum cresc copii de astăzi. Este normal pentru o generaţie mai înaintată să facă diferenţe cu generaţiile ce sunt actuale, să observe diferenţele şi să tragă concluziile în privinţa a ce s-a schimbat în bine sau în rău. E arhicunoscută sintagma ,,pe vremea mea", spusă de obicei de un om de peste 50-60 de ani unui tânăr, pentru a sublinia diferenţele între cele două generaţii. Problema este că generaţia mea, generaţia X a început să spună aşa ceva prea devreme. Majoritatea dintre noi n-am împlinit încă 30 de ani, dar deja, comparându-ne copilăria cu cea de azi, putem spune ,,pe vremea naostră". E trist. Voi începe acum să enumăr diferenţe enorme care s-au stabilit între generaţia noastră X şi cea Y născută la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, căci dacă ne raportăm la cei născuţi spre sfârşitul anilor '90 sau anii 2000 situaţia este şi mai extremă.
Astăzi noi observăm că în anul 2010 casa părinţilor noşstri a devenit de 50 de ori mai scumpă ca atunci când ei şi-au cumpărat-o! Părinţii mei au cumpărat apartamentul lor cu banii pe câteva salarii. Eu va trebui să muncesc 30 de ani şi să dau rate la bănci pentru a face acelaşi lucru. Niciunul din membrii generaţiei mele nu are amintiri reale despre primii paşi pe lună, asasinarea lui Kenedy, Holocaust sau alte războaie sângeroase ce s-au purtat pe pământ, dar ne pricepem foarte bine la istorie şi la politică, chiar dacă unii încearcă să ne inoculeze ideea că ,,n-ai trăit tu acele vremuri, nu ştii ce vorbeşti"). Nu n-am trăit pe vremea când România era monarhie, dar ştiu că era mai bine ca acum, am trăit prea puţin în comunism, dar nu înţeleg de ce unii îl regretă. Ce mai cunosc copiii din generaţiile mai actuale din istorie? Mai pot ei gândi politica, ştiind că ea se sprijină pe cunoştinţe de istorie? Suntem ultima generaţie care a jucat jocuri precum Ascunsa, Raţele şi Vânătorii, Prinsa pe animale, Mâţa cocoţata, Sticluţa cu otravă, Hoţii şi vardiştii, Castel, Ţară, ţară vrem ostaşi sau Fete, filme sau băieţi, în timp ce generaţiile actuale nu cunosc decât jocurile pe calculator. Noi eram toţi afară de dimineaţa până seara când trebuia să ne bage mama cu forţa în casă că se făcea 10 noaptea şi noi nu mâncasem nimic toată ziua. În copilăria mea toate fetele erau vara afară şi săreau coarda şi elasticul, astăzi toate sunt în casă, făcând absolut orice, dar nemaifiind copile. Iar noi băieţii jucam de dimineaţă până seară fotbal în parcare sau în curtea şcolii şi nu ca cei de azi FIFA pe calculator. Am asistat vara trecută la o scenă care m-a răscolit. Un grup de băieţi care se jucau cu o minge în parcare au scăpat-o într-o gaură de canalizare neacoperită. În loc să coboare după ea i-am auzit : ,,haide-ţi mă acasă, cumpărăm alta!" Păi îmi venea să-i bat. Noi în copilărie punea câte 10 băieţi bani de cumpăram o mingie vai de ea şi ne jucam până o spărgeam. Iar când o spărgeam plângeam 1 săptămână că numai aveam cu ce ne juca, iar ei renunţau aşa uşor la mingie, doar din lene. Am fost ultima generaţie care vorbeam doar ce era necesar la telefon şi ultimii care am folosit telefoanele cu fise în oraş. Cu toate astea ştim să folosim perfect mobilele de azi şi încă mulţi dintre noi continuăm să vorbim doar ce trebuie la telefon, cu toate că avem oferte de 1000 de minute. Pentru că noi în tinereţe ne trimiteam scrisori în care ne povesteam păţaniile şi ţineam legătura, nu vorbeam câte 2 ore pe zi şi cu toate astea parcă ţineau mai mult prieteniile atunci. parcă avea altă încărcătură emoţională să primeşti o scrisoare cu scrisul prietenului sau prietenei tale, pe care o aşteptai 1 săptămână curios şi apoi o puteai păstra o viaţă. Eu am şi astăzi teancul de peste 200 scrisori primite, pus la loc sigur. Noi suntem cei ce am purtat jeanşi elasici, pantaloni evazaţi şi geci de blugi de la turci şi totuşi eram mândri de îmbrăcămintea noastră. Noi la grădiniţă învăţam poezii în româneşte şi nu în engleză, la aniversări cântam La mulţi ani şi nu Happy Birthday, când ne plăcea spuneam fain şi nu cool! Noi suntem ultii care au văzut desene animate de calitate care transmiteau un mesaj şi nu porcăriile de astăzi. Ne uitam de mii de ori la aceleaşi episoade din Tom şi Jerry, Daffy Duck, Bugs Bunny sau altele care erau pe Cartoon şi ne uitam la ele în engleză, nu cum sunt astăzi subtitrate şi cred că niciunul dintre noi nu se poate plânge că nu le-a înţeles sau astăzi nu-şi aduce aminte toate replicile de parcă erau spuse în română ... Noi am ascultat şi Metalica, DJ Bobo, Michael Jackson, Nirvana, dar şi muzică românească care ne pasiona şi încă nu auzisem niciunul de manele. Singurele melodii de la chefuri erau horele sau muzica de petrecere a lui Dan Spătaru sau Gică Petrescu, la care niciunul din noi nu ştiam paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii de azi noi am auzit şi de nume precum Abba şi Queen, dar şi de 50Cent sau Britney Spears. Noi beam sucuri de la TEC fără teama că ar conţine prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o singură sticlă, fără teama de virusuri. Noi mâncam la şcoală pachetul pus de mama acasă, pâine cu salam sau cu caşcaval şi nu prostiiile de la fast-food şi mâncam câte 4-5 sandvich-uri în numai 5-6 ore de curs, fără teama că am depăşi limita de kilocalorii şi cu toate astea suntem o generaţie care în medie nu şi-a depăşit greutatea normală. Noi suntem cei care l-am înjurat pe arbitrul care ne-a furat cu Danemarca şi tot noi cred că i-am trimis oeste 1 milion de mesaje ,,de dulce". Noi nu ne dădeam bipuri, ne fluieram ca să ieşim afară, sau mergeam şi ne băteam la uşăr şi ne invitam. Şi aveam obrazul să-i mai anunţăm şi pe mama şi tata pe unde mergem ... Noi nu aveam dolby surround ci tăceam cu toţii ca să auzim acţiunea filmului. Noi nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri Tetris sau pe calculator cu care ne jucam un timp apoi le lăsam într-un colţ al casei să se depună praful pe ele, atunci când ne plictiseam. Abia aşteptăm pe la chefuri să jucăm Sticla, Adevăr sau Provocare, Chiţ şi Miau, sau orice alt joc care ne dădea un pretext ca să pupăm pe gură fata de care ne plăcea. Noi suntem cei care încă am mai cerut, sau ni s-a cerut prietenia şi cei care încă roşeam la cuvântul SEX. Noi suntem cei care am completat mii de oracole cu speranţa că într-o zi îl va citi persoana de care ne place şi va afla că ea este cea aleasă. este uimitor că încă mai suntem în viaţă şi sănătoşi, căci noi am mers cu bicicleta fără genunchiere şi cotiere, cu maşina fără scaun special pentru copii, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau jos ci le ,,ştergeam" apoi le mâncam, nu am mâncat niciodată socotind numărul de kilocalorii, nu am avut pastile cu capac special care să nu poată fi desfăcut de copii, nu ne spălam pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi motanii din cartier, noi care mâncam fructele căzute jos din copac fără să le spălăm şi n-am băut apă îmbuteliată şi para-ultra filtrată, ci apă de canal. Noi ne-am bălăcit vara prin toate bălţile din cartier şi intram iarna în casă plini de zăpadă şi sub maieu sau în pantaloni, fără teama că am lua nu ştiu ce bacterie sau virus.
Deşi minigeneraţia din care fac eu parte, cea a anului 1986 este numită şi generaţia ,,Bum-Bum", în anul naşterii noastre producându-se explozia Cernobîlului, totuşi noi suntem o generaţie normală, o generaţie de învingători, de oameni capabili. Noi suntem minigeneraţia cea mai lovită. Noi suntem primii care au dat capacitate şi au intrat electronic la liceu, noi suntem cei pe spinarea cărora s-au introdus manualele alternative, noi am fost generaţia pe care s-a experimentat, genaraţia de sacrificiu. Noi suntem generaţia de trecere, dar suntem generaţia care a învins sistemul!
Suntem o generaţie de învingători, de visători de ,,first-timers"! Dacă după ce ai citit articolul ai căzut măcar o singură secundă pe gânduri, înseamnă că eşti de-al nostru! Felicitări! Aceasta este copilăria noastră şi ne vom aminti de ea tot restul vieţii! Pentru că noi chiar am avut una, iar dacă ne-am întoarce în timp la fel am copilări!
Ridică-ţi capul şi inima generaţie X : AM ÎNVINS!!!!!!!!!!!!!!

P.S. : Am scris acest articol, inspirat de postarea de pe net următoare : http://www.youtube.com/watch?v=3S29sYzKCkQ

Neîncrederea - cea mai mare jignire în prietenie

Motto : Nu există nimic mai dezonorant pentru un om decât să nu aibă încredere în prietenii lui!


Prietenia este unul dintre cele mai minunate sentimente pe care le trăieşte omul. A avea un prieten, sau mai mulţi este un fenomen înălţător. Alături de el te simţi bine, te distrezi, te bucuri la victorie şi ai cu cine te îmbrăţişa la necaz. În scurt timp ajungi să ai aceaşi gândire, aceaşi trăire cu prietenul tău. A avea un prieten reprezintă cea mai bună bucurie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu vreau să intru şi să fac polemică pe baza acestui sentiment în acest articol. Scopul actualului articol este de a pune pe tapet cea mai mare crimă care poate fi adusă acestui sentiment. Iar această crimă este NEÎNCREDEREA! Să nu fii în stare să ai încredere în prietenul tău mi se pare un lucru josnic, jignitor. O relaţie de prietenie nu se poate crea dacă cei doi prieteni se suspectează reciproc sau nu îşi găsesc forţa psihică să-şi pună soarta în mod necondiţionat în mâna celuilalt. Un prieten se ajută necondiţionat şi se crede pe cuvânt necondiţionat. Nicio altă persoană din afară, cunoscut sau necunoscut, prieten sau inamic, rudă sau străin nu trebuie să-ţi zdruncine încrederea în el, nu trebuie să te facă să te îndoieşti de el, indiferent ce îţi spune. Întotdeauna varianta prezentată de prieten într-un conflict sau într-un moment critic trebuie să primeze în faţa celorlalţi, indiferent dacă varianta acesta este cea corectă sau nu, deoarece, la încheierea conflictului tot cu el vei rămâne prieten, iar dacă te-ai îndoit de el, atunci deja numai poate exista sentimentul prieteniei. A decide să asculţi părerea cuiva care-ţi denigrează prietenul şi mai ales a decide să-l crezi, fără a verifica dacă e real şi a-i oferi prietenului tău şansa de a se explica, de a se apăra este mai josnic decât cel mai josnic lucru pe care l-ai făcut vreodată în viaţă! Este dovada limpede că niciodată nu ai meritat prietenia aceli persoane. Este dovada că tu nu eşti capabil să legi o prietenie adevărată şi a avea încredere în oameni, nici măcar în cei care îţi dovedesc că sunt de partea ta. E adevărat, există şi momente când prietenul te înşeală, te trădează, iar dacă în urma verificării de rigoare şi a discuţiei cu el observi că lucrurile se îndreaptă în acel sens, atunci eşti îndreptăţit să îi acorzi din acel moment neîncredere, căci el este cel vinovat, el a trădat prietenia dintre voi doi, dar niciodată înainte! Să-ţi păstrezi încrederea în prietenul tău este cel mai simplu şi mai banal lucru în relaţia de prietenie. Este baza prieteniei. Dacă nu eşti în stare să faci nici măcar atât lucru, cum vei fi capabil să execuţi toate celelalte elemente ce te leagă de prietenie? Cum vei putea să nu-ţi trădezi prietenul cu prima oportunitate care se va ivi? Cum vei putea rămâne alături de el când acesta se va afla la greu? Cum vei putea să îi asculţi problemele şi grijile şi să-l ajuţi să şi le rezolve, iar apoi să îţi mărturiseşti şi tu la rându-ţi problemele, pentru a primi sprijinul lui? Sunt întrebări retorice ... Dar ceea ce vreau să desprind cel mai important din filozofia mea despre prietenie, este că acolo unde încredere nu e, nimic nu e!
La final, aş vrea să vă spun o mică poveste. Se spune că în pădure exista cândva un tânăr cerb. Abia fusese înţărcat de la mama lui, căci aceasta sfârşite trist sub colţii fiarelor din pădure, iar acum el încerca să înveţe să se descurce singur. Fiind tânăr şi având puţină experienţă, dar având o minte clară şi un suflet mare şi-a dat seama că e mai bine pentru el să.şi găsească un prieten, încă o fiinţă cu care să stea alături şi să vieţuiască, pentru a-i fi mai simplu şi pentru a fi mai fericit. Tot umblând el prin pădure, a întâlnit o veveriţă jucăuşă, veselă şi muncitoare. A intrat în vorbă cu ea, i-a relatat povestea lui şi i-a propus să devină prieteni şi să vieţuiască împreună. Aşa au şi făcut. În fiecare zi cele două animale trăiau alături, ajutându-se reciproc şi ţinându.şi de urât unul celuilalt. Veveriţa îi procura mâncarea micului cerb, pentru că era era mult mai sprintenă şi mai experimentată ca şi el, iar cerbul îi asigura protecţie micuţei veveriţe, de animalele care ar fi putut-o ataca. Multă vreme ei au trăit fericiţi şi s-au bucurat de traiul tihnit pe care şi-l creaseră împreună. Cerbul acum avea de mânacre permanent, fără să mai fie nevoit să rabde de foame, iar veveriţa scăpase de grija prădătorilor şi acum putea trăi fericită şi liberă. Doar că într-o zi, când cerbul nu era ărin preajmă, un popândău se apropie de veveriţă şi-i spuse că face o greşeală că s-a înfrăţit cu cerbul. Că această prietenie nu i-a adus decât prejudicii. Că înainte ea muncea numai pentru ea însăşi şi acum se nevoieşte pentru doi. Că cerbul e un leneş şi nu face decât să stea şli să zburde de colo colo fără să contribuie cu nimic la procurarea hranei sau la restul. Că dacă pentru el este avantajos să-i dea altcineva să mănânce, iar el să stea, pentru ea, pentru veveriţă însemna sclavie. Şi că să.şi amintească că şi înainte, când nu-l cunoştea pe cerb, ea era fericită, muncea mult mai puţin, avea provizii mereu de hrană, iar de prădători putea să se ferească şi singură. Încet, încet, popândăul a convins-o pe veveriţă că prietenul ei cerbul nu este decât o povară şi că el o păcăleşte şi vrea să trăiască pe spinarea ei. Îşi pierduse încrederea în prietenul ei, iar acest lucru a fost fatal pentru amândoi. Când cerbul a revenit, veveriţa i-a aruncat cuvinte grele, l-a jignit şi i-a cerut să plece de lângă ea. I-a explicat că ea se poate întreţine singură şi că numai are nevoie de cineva ca el, care stă toată ziua şi nu face nimic. Cerbul, cu lacrimi în ochi şi simţindu-se trădat, dezamăgit de stilul în care gândea prietena lui despre el, a înţeles că trebuie să plece şi că relaţia de prietenie şi colaborare dintre ei doi luase sfârşit. Zilele ce vor urma vor fi un adevărat coşmar pentru cerb, care acum trebuia să se descurce singur şi suferea enorm pentru acuzele incorecte care îi fuseseră adresate. Veveriţa în schimb se simţea fericită şi uşurată că scăpase de cerb şi se zbenguia în voie prin pădure. Doar că râsul, stând la pândă, îşi dădu seama de noua situaţie care exista în acel moment şi de faptul că veveriţa este singură şi nu mai este protejată de prietenul ei. Iar când a sosit momentul prielnic a şi atacat-o pe sărmana veveriţă. Înghesuită lângă trunchiul unui copac, veveriţa abia acum realiza greeala care o făcuse şi că degeaba se bucura ea acum de libertate şi de faptul că muncea mai puţin şi avea mai mult timp liber, căci acesta libertate urma să-i aducă în câteva clipe moartea. Aici ajunsese gestul ei necugetat de a asculta minciunile popândăului şi de a a lege să nu se încreadă în prietenul ei cerbul. În faţa morţii, veveriţa mai scoase un sunet prelung, de ajutor. Râsul se aruncă asupra ei, dar de nicăieri apăru printr-un salt, vechiul ei prieten, care alergase într-un suflet să.şi salveze prietena acum, când avea nevoie. Uitase tot, şi jignirile şi trădarea pe care o făcuse veveriţa. Pentru el renăscuse flacăra prieteniei şi asta conta mai mult decât orice. S-a aruncat asupra râsului, l-a îndepărtat cu coarnele şi copitele de prietena lui şi a începu a se bate cu fiorosul prădător. Plin de sânge şi aproape mort, nedorind să-şi lase scumpa lui prietenă pradă râsului, cerbul făcu un ultim efort şi lovi prădătorul, cu toată forţa lui, cu coarnele, în abdomen. Râsul se prăbuşi mort pe pământ, dar pe lângă el căzu şi cerbul. Înainte ca ochii lui să se stingă pentru totdeauna, îşi mai privi pentru ultima dată vechea lui prietenă, parcă implorând-o cu lacrimi în ochii lui de muribând ca măcar acum, în ultimul moment să-l creadă că el nu a trădat-o niciodată şi că i-a fost mereu prieten. Îşi dăduse viaţa pentru onoare, pentru a-şi salva prietena, iar veveriţa abia acum, când era prea târziu îşi dădea seama. Mai departe ea va fi nevoită să trăiască toată viaţa ei cu căinţa că nu a putut avea încredere în cineva care o preţuia şi care îi era ajutor.

Aşa şi cu noi ... dacă nu vom învăţa să ne preţuim prietenii şi ne vom îndoi de ei, vom sfârşi la fel ca şi veveriţa, trişti şi singuri, fără nimeni alături de noi ...