O dovadă de calicie ieftină

Perioada : 1912-1913
Principalii vinovaţi : Membrii guvernului conseravator, în frunte cu primul ministru Titu Maiorescu
Greşeala : Alipirea Cadrilaterului prin Pacea de la Bucureşti din 1913
Motivaţia : Dorinţa guvernului conservator aflat la putere de a se legitima suplimentar în ochii electoratului român, cât şi a întregii clase politice româneşti de a obţine teritorii suplimentare pentru a le alipi României
Urmările : România şi-a stricat relaţiile diplomatice cu nou-apăruta Bulgarie, care va decide să se alăture Triplei Alianţe şi să lupte contra României în primul război mondial, iar mai apoi va provoca un război surd diplomatic în perioada interbelică între cele două state

După ce în 1878 România îşi obţinea independenţa prin Tratatul de la Berlin, ţara noastră va proceda la declararea regatului la 10 mai 1881, lucru ce ne aducea mult prestigiu în Europa şi mai apoi la dezvoltarea economică a tinerei ţări. Economia românească va reuşi surprinzător să fie pusă pe picioare într-un timp relativ scurt, astfel că în anii premergători primului război mondial, cu toate superficialităţile româneşti existente, cu toate formele fără fond prezente în societate, România se prezenta ca o ţară prosperă, cu o economie înfloritoare, o societate stabilă şi o armată pusă la punct. Omul bolnav al Europei, Imperiul Otoman continua progresiv să se destrame. După ce în 1908 o revoluţie a tinerilor liberali turci a destabilizat puternic din interior Imperiul, în anul 1912 ţările balcanice existente au decis să se alieze şi să lupte decisiv împotriva otomanilor cu scopul comun de a-i expulza din Europa. Imperiul Otoman este înfrânt şi pierde aproape toate posesiunile lui balcanice, dar între învingători se pornesc certuri legate de împărţirea teritoriilor cucerite. În acest nou conflict, stârnit în primăvara anului 1913 se implică şi ţara noastră care se declară de partea Serbiei şi Greciei contra Bulgariei. Intervenţia armatei române şi avansarea rapidă a armatei greceşti pe teritoriul bulgar îi vor face pe bulgari să ceară pace. La Bucureşti, în urma păcii Bulgaria primea un teritoriu foarte mic în comparaţie cu Grecia şi Serbia şi de asemenea era obligată să piardă un teritoriu care urma să fie atribuit României. Este vorba de două judeţe din sudul Dobrogei, în care se aflau importantul oraş Durostor, fostă cetate deţinută în Evul mediu de Mircea cel Bătrân şi magnificul oraş de litoral Balcic, o staţiune smulsă parcă din poveste, care va fi curând îndrăgit de artiştii români cât şi de Regina Maria.
Dacă stăm să punem în balanţă faptul că teritoriul strămoşilor noştri traci se întindea cu mult la sud de Dunăre putem declara că preluarea micului teritoriu ar fi justă, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Cadrilaterul fusese preluat de România doar din motive strict politice şi nu naţionale. Prin umilirea Bulgariei şi ajutorarea celorlalte state balcanice România obţinea astfel un rol de arbitru al Balcanilor. Era un semn către bhulgari cum să noi suntem mai puternici şi oricând îi putem înfrânge şi spre greci şi sârbi că noi suntem un aliat necesar pentru ei. De asemenea, în Balcani trăiau la începutul secolului XX peste 1000000 români. Cadrlaterul fusese mai degrabă un fel de plată la schimb în locul acelor teritorii locuite de români mult prea îndepărtate de ţară, teritorii pe care nu le puteam deci unifica. Era un schimb parşiv, deoarece acesta nu îmbunătăpţea deloc situaţia românilor sud-sunăreni, ci mai mult îi lăsa de izbelişte, ei erau vânduţi, folosiţi la schimb cu un teritoriu riveran ţării, mai util din punct de vedere economic şi turistic, deşi acesta deţinea o comunitate românească foarte redusă. Actul era văzut şi din perspective de politică internă şi nu numai externă. Partidul Conservator, sub conducerea căruia fusese înfăptuită acestă cucerire avea acum un atu în plus faţă de rivalii liberali, invidioşi dealtfel că n-au avut ei şansa să înfăptuiască acest lucru. Niciun politician al acelor vremuri nu s-a opus şi nu a văzut acest act ca unul distructiv. Cu toate astea, alipirea Cadrilaterului în 1913 rămâne o gravă eroare a politicii diplomatice româneşti. Cu toate că am obţinut simpatia Serbiei, cu care peste câţiva ani chiar vom încheia două alianţe regionale, cât şi a Greciei, prin actul din 1913 ne-am făcut un duşman înverşunat, care se simţea nedreptăţit de politica arogantă a Bucureştiului. În loc să încercăm să atragem Bulgaria într-o înţelegere, într-un tratat de pace, care să asigure o prietenie şi un ajutor reciproc între cele două state, care ar fi protejat ambele ţări, România şi-a creat un inamic care va deveni curând incomod, doar pentru un teritoriu de câteva mii de kilometri pătraţi, care avea dealtfel o populaţie românească slab reprezentată. Efectele negative imediate şi pe termen lung vor fi semnificativ mai mari decât cele pozitive. În acelaşi an, 1913 Bulgaria va adera la Tripla Alianţă, alături de care va participa în Primul Război Mondial şi va fi parte a trupelor care vor invada Câmpia Română în toamna anului 1916 (de la Turtucaia ne-a venit dezastrul) şi vor ocupa Bucureştiul, pentru ca mai apoi să îşi aroge prin pacea de la Buftea înteaga Dobroge. În urma victoriei Antentei, în tratatul semnat la Neuilly România reobţinea teritoriile pierdute prin pacea de la Buftea, dar nici în acest moment, chiar şi în urma evenimentelor recente care dovedeau greşeala din 1913 politicienii români nu vor renunţa la Cadrilater, ceea ce va provoca Bulgaria să refuze de-a lungul întregii perioade interbelice orice înţelegere amiabilă cu România. Cu toate încercările diplomatice ale miniştrilor de externe români de a atrage Bulgaria în Înţelegerea Balcanică, sau de semnare a cel puţin un tratat de neagresiune reciprocă şi de liberalizare a relaţiilor româno-bulgare, Bulgaria va refuza sistematic să colaboreze până când România nu va voi să returneze teritoriul care în concepţia lor le fusese furat în 1913. Abia după septembrie 1940 când România va decide într-un final renunţarea la Cadrilater, relaţiile româno-bulgare se vor ameliora, deşi vor rămâne până-n zilele noastre relativ reci, bulgarii neiertând nici până în ziua de astăzi acea ieşire de aroganţă ieftină a ţării naostre care în 1913 a ales să sacrifice diplomaţia pe un teritoriu mic, slab populat de români.
Datorită aroganţei şi intereselor meschine ale clasei politice de dinainte de prima conflagraţie mondială, România se va vedea nevoită să sufere atacurile dure ale unui vecin incomod, iar mai apoi răceala acestuia în orice tentativă a noastră de atragere a statului vecin în vreo alianţă sau înţelegere militară, economică sau politică. Este unul dintre nenumăratele greşeli diplomatice făcute de români în secolul XX, greşeală ce putea fi uşor evitată, dacă politicienii români ar fi fost mai înţelepţi şi ar fi judecat în perspectiva viitorului.

O ruşine naţională

Greşeala : Forţarea Domnului Unirii, principele Alexandru Ioan Cuza de a abdica, pe data de 11 februarie 1866
Vinovaţii : Clasa politică românească din acele timpuri
Motivaţia : Reformele luate de Cuza şi miniştrii săi loveau puternic în interesele personale şi de partid a principalilor politicieni români; dorinţa clasei politice româneşti de a pune în fruntea statutului un domn străin, care după părerea lor ar fi asigurat o neutralitate mai reală
Urmările : Abdicarea forţată a lui Cuza a însemnat o pată de dezonoare în istoria României. Acest gest ne-a învăţat ca şi popor cu oportunismul. Domnul care prin luptă personală şi diplomaţie reuşise să creeze România la 11 decembrie 1861, era acum părăsit şi dat la o parte, fără ca ţara sa să-şi arate recunoştinţa pe care ar fi trebuit să o aibă. În locul lui a fost adus un prinţ străin şi inoculată criminala idee în rândul românilor că noi nu suntem capabili să ne guvernăm singuri, că avem nevoie de străini să ne educe, să ne conducă

După ce secole întregi teritoriul românesc fusese împărţit în zeci de state şi stătuleţe, în 1856, în urma unui război purtat între marile puteri ale Europei, având ca miză dorinţa acestora de a stăpâni zona carpatică, ultimele două formaţiuni statale locuite de români, care-şi mai păstrau o oarecare libertate au decis, în spiritul naţionalist al vremii de a se uni, de a forma o singură ţară şi un singur popor. În urma întâlnirilor Marilor Puteri şi convenţiilor dintre ele, se va hotărî în 1858 ca cele două principate româneşti să se unească sub o formă federală, cu doi domni, două guverne, două parlamente, două ministere de finanţe, două armate, etc. Într-o Europă dominată de cele 7 mari puteri, România a ştiut să se folosească cu dibăcie de diplomaţie şi să ajungă în zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 să aleagă ca şi domn în ambele principate, pe acelaşi om, colonelul Alexandru Ioan Cuza, făcând un prim plan spre îndeplinirea unirii.
Dar 24 ianuarie 1859 nu a însemnat decât atât, o dublă alegere a unui singur om de a fi domn în 2 state diferite. Cuza era nevoit să se împartă între cele 2 capitale, cele 2 guverne şi parlamente, să dea legi separate şi să încaseze taxe separate în cele 2 state. După aproape 2 ani de muncă grea, în care Cuza şi politicienii din acea vreme au luptat în comun şi au convins diplomatic Europa de necesitatea unirii, la 11 decembrie 1861, România reuşea să se nască. La acea dată, data reală a naşterii României ca şi stat unitar, cuza dădea celebra proclamaţie : ,,Români, unirea este îndeplinită, naţiunea românească este întemeiată! În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn! Alesul vostru vă dă astăzi o singură ROMÂNIE! Vă iubiţi patria, vă ştiţi a o vă întări! Trăiască ROMÂNIA!!!"
Lupta generaţie lui Cuza nu s-a oprit aici. În următorii ani, sub guvernarea lui Mihail Kogălniceanu s-au insituit cele mai importante reforme, prima dintre ele fiind cea a secularizării vieţii politice româneşti. Pe data de 2 mai 1864 Cuza a dat o lovitură de stat şi şi-a însuşit prerogrative dictatoriale, deoarece reforma mergea foarte lent. În acelaşi an s-a dat prima constituţie a ţării, Statutul dezvoltător a Convenţiei de la Paris, s-a înfiinţat Parlamentul Bicameral (pe care unii din trădătorii de astăzi vor să-l desfiinţeze), s-au emis legile agrară, fiscală, etc, cât şi primele coduri civile, penale, economice, etc din ţara noastră, toate inspirate don viaţa socială şi politică a Franţei. Partidul Naţional Liberal, înfiinţat în 1864, condus de Brătianu şi gruparea politică a conservatorilor (vor deveni partid abia în 1872), condusă de Catargiu, deranjaţi de reformele foarte radicale impuse de regimul lui Cuza şi simţindu-se lezaţi pentru pierderea privilegiilor pe care le deţineau anterior vor constitui în 1865 Monstruasa Coaliţie şi vor unelti împotriva domnului. Dorinţa lor era de a-l detrona pe Cuza şi a pune în locul lui un prinţ străin dintr-o familie regală europeană. Motivele lor erau atât bune şi explicabile, un prinţ străin dintr-o familie renumită aducând mai mult prestigiu României şi ajutor diplomatic străin, dar în majoritate, motivaţiile lor erau meschine. Ei erau efectiv deranjaţi că un alt român îi conduce, un om care în scurt timp le anulaseră privilegiile şi conducea dictatorial. Ei doreau un om pe care să-l manipuleze, un străin anulând pt totdeauna orice alte duşmănii interne. Astfel a fost adus prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen (al doilea fiu al prinţului Carl Anton - nu eram demni nici măcar de primul născut, a venit cel secund) şi a fost instaurat şef de stat în România un străin, inoculându-se ideea că noi suntem incapabil şi deci, doar conduşi şi manipulaţi de alţii putem evolua. Alţii să comande şi noi să executăm.
Regimul lui Cuza a adus mult bine României şi a fost primul pas spre modernizare. Chiar dacă a săvârşit şi greşeli în guvernarea sa, domnul Unirii a avut o conştiinţă naţională vie şi o dorinţă reală de a-şi conduce ţara pe drumul progresului. În timpul domniei sale s-au pus bazele a majorităţii instituţiilor statului român şi au fost elaborate printre primele legi de căpătâi ale unui stat modern. Gonirea lui pe 11 februarie 1866 şi totala ingratitudine a poporului pentru care el a luptat în toţi acei ani i-am adus multă tristeţe domnului unirii şi o pată urâtă pe onoarea ţării noastre. În urmă nu rămân decât regretele că acest om deosebit nu a avut la dispoziţie decât şapte ani pentru a-şi implementa reformele şi viziunile lui moderne şi progresiste, mai mult de jumătate din timp pierzându-l într-o luptă diplomatică de acceptare a unităţii şi suveranităţii noului stat. Dacă unirea a fost acceptată încă din timpul domniei sale şi definitivată în 1866 când toate puterile europene l-au acceptat pe noul principe Carol ca şi principe al României unite, suveranitatea şi independenţa vor fi obţinute abia în 1878, în urma Păcii de la Berlin. Mai presus de acestea rămâne ruşinea naţională de a apela la un străin pentru ca să ne conducă şi să ne ghideze, de parcă noi nu am fi fost capabili, de parcă un român nu demonstrase deja că are toate capacităţile să modernizeze România. Colonelul Alexandru Ioan Cuza rămâne unul dintre principalele figuri politice romnâneşti şi unul dintre marii eroi naţionali, unul dintre pionierii dezvoltării României, iar data de 11 decembrie rămâne adevărata dată a naşterii României, cu toate că astăzi nimeni numai vorbeşte de acestă dată.

Un cărturar aduce cel mai mare dezastru pentru ţară

Anii : 1710-1711
Principatul vinovat : Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei
Greşeala : S-a aliat cu Rusia ţaristă, ntr-o perioadă când aceasta nu reprezenta încă o putere europeană şi când aceasta era încă incapabilă să-l susţină domn în faţa Imperiului Otoman
Motivaţia : A presupus că dacă se va alia cu ţarul Petru I şi se va pune sub protecţia sa acesta va fi capabil să-l ajute să iasă de sub suzeranitatea Porţii, să-şi întemeieze o dinastie proprie şi să conducă o Moldovă liberă
Urmările : Înfrângerea sa va duce la pierderea totală a încrederii sultanului în domnii români şi înlocuirea lor cu domni alogeni, din cartierul Fanar al Istanbulului. Regimul fanariot se va dovedi cel mai distructiv regim care va trona în spaţiul românesc peste un secol.


Dimitrie Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, a fost un mare cărturar român al secolului XVIII, educat în spirit renascentist şi baroc, precum marii prinţi ai vremii sale. Într-o Moldovă în care domnii se schimbau des ajunge şi el domn în anul 1710. Având în plan eliberarea Moldovei de sub jugul otoman şi transferarea acesteia în zona de influenţă cultural-occidentală, Cantemir îşi caută aliaţi încă de la începutul domniei. Speriat probabil de forţa înspăimântătoar a habzburgilor, care în mai puţin de 15 ani ocupaseră întreaga Ungarie şi Transilvanie, zdrobindu-i pe turci, germani care erau în plin asalt, domnul moldovean a presupus că este mai înţelept să nu apeleze la ajutorul lor, luând aminte la ceea ce păţise Şerban Cantacuzino în ţara vecină şi dându-şi seama că Moldova ar putea şi ea să devină posesiune nemţească în caz de victorie a Imperiului German. Cu toate că era un mare învăţat şi un om de o cultură de netăgăduit, el se va dovedi un conducător şi un starteg neispirat, alegând ca şi aliat pentru înfăptuirea planurilor sale pe ţarul Petru I al Rusiei, stat îndepărtat încă de frontul romînesc, stat care încă nu dovedise o putere milotară deosebită şi care abia acum se afla în construcţie. Cantemir încheie cu ţarul un tratat în care cel din urmă recunoaşte pe domnul moldovean ca şi conducător al întregii Moldove până la Nipru şi Marea Neagră, cât şi dreptul acestuia de a.şi transmite domnia ereditar. În schimb, domnul Moldovei se angaja să-l ajute militar pe ţar şi apoi să intre în sfera de influenţă politică a lui. Lăsând la o parte pericolul imens la care supunea Moldova, aceasta putând sfârşi prin acapararea e de către imensul imperiu estic şi pierderea identităţii naţionale a românilor în marea slavă, Cantemir nu a realizat că acest aliat era incapabil încă militar să ţină piept unui imperiu bine organizat şi încă puternic. Armata ţaristă va trece în Moldova şi se va uni cu Cantemir în primăvara lui 1711 şi-i va provoca pe turci la luptă. Bătălia decisivă se va da la Stănileşti, unde trupele moldo-ruseşti sunt zdrobite de otomani, care ocupă Iaşul. Cantemir, neputând să se mai întoarcă în domnia Moldovei, fuge alături de familia sa în Rusia, acolo unde ţarul îl va găzdui. În locul lui, sultanul nu va mai îndrăzni să urce un domn român, deoarece experienţele cu Cantacuzino şi Cantemir îi arătaseră că în domnii pământeni nu mai putea avea încredere. Astfel, el va decide să dea Ţara Moldovei către un alogen, unor domni proveniţi din familiile greceşti locuitoare ale cartierului Fanbar din Istanbul, deoarece se gândea că aceştia nu vor avea sentimentul de apartenenţă la poporul şi ţara pe care o vor conduce şi astfel îi va putea coordona mai simplu, iar aceştia nu se vor întoarce împotriva lui. Regimul fanariot din Moldova (1711-1821) şi Muntenia (1716-1821) va reprezenta cel mai decăzut şi mai corupt sistem de care spaţiul românesc a avut parte în istoria sa. Toate calităţile românilor care mai rămăseseră se vor perverti, cum dealtfel se vor perverti gândurile lor, comportamentul şi viaţa în general. După un secol de fanariotism, spaţiul românesc va ieşi sleit de puteri, de cultură, rupt în mii de bucăţele de statele vecine şi umilit. În bună măsură acest lucru este şi din cauza domnului Dimitrie Cantemir, un starteg mediocru, care şi-a condus ţara spre dezastru.

Un sentiment religios mai puternic decât raţiunea de stat

Anii : 1683-1686
Principalul vinovat : Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei
Greşeala : A oferit sprijin militar şi material trupelor imperiale germane în lupta lor contra otomanilor
Motivaţia : Ca şi domn al unei ţări creştine, Şerban Cantacuzino s-a simţit obligat să ofere sprijin şi ajutor unui alt stat creştin în conflictul acestuia cu un stat musulman, punând raţiunea religioasă şi înfrăţirea creştină mai presus decât raţiunea de stat care impunea sprijinirea Imperiului Otoman
Urmările : Imperiul German va câştiga într-un târziu conflictul cu otomanii şi va ocupa pentru mai bine de două secole teritoriile Transilvaniei, Parţiumului şi ale Banatului, în coasta României apărând astfel un nou stat puternic, care va căuta să subjuge teritoriile româneşti şi populaţia românească.


Şerban Cantacuzino a fost domnul Munteniei între anii 1678-1688. El a ajuns domn printr-o revoltă a boierilor Cantacuzini, într-o perioadă când în principatele româneşti Moldova şi Muntenia astfel se obţinea coroana. În primii ani a fost un domn loial otomanilor şi chiar a întreprins unele jocuri diplomatice alături de ruşi şi veneţieni contra habzburgilor. În anul 1682, în urma unei neînţelegeri între sultanul otoman Mahomed IV şi împăratul german Leopold I, Imperiul Otoman declară război Imperiului German, până pe 14 iulie turcii ajungând la Viena pe care o vor supune unui îndelungat asediu. Ca vasal al otomanilor, domnul muntean a trebuit să contribuie la campanie cu 7000 de oameni şi cu materiale logistice aferente. Muntenii vor ajuta la construcţia unui pod peste Dunăre la nordul Vienei şi la atacarea aripei stângi a imperialilor. Simţindu-se ataşat moral şi religios de germani, care erau creştini ca şi el, domnul muntean va lua decizia boicotării armatelor otomane şi ajutarea în secret a habzburgilor să câştige asediul şi să-i respingă pe turci.
Astfel, sub pretextul trimiterii de spioni sub zidurile „inamice”, domnitorul român trimitea de fapt soli având ca scop informarea vienezilor despre mişcările din tabăra turcească, ba chiar mai mult, a dezvoltat un sistem secret de comunicaţii, pentru a nu trezi suspiciuni în rândul turcilor. În momentele în care armatele româneşti erau nevoite să bombardeze oraşul, acestea fie umpleau tunurile cu paie, fie foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime zidurilor vieneze. Şerban Cantacuzino a întârziat cât mai mult construcţia podului care îi fusese aribuit lui, facilitând totodată distrugerea lucrărilor de către „duşmani”. În timpul bătăliei decisive, de pe dealul Kahlenberg, din 12 septembrie 1863 între regele polon Ioan III Sobieski şi marele vizir Kara Mustafa Paşa, românii au privit desfăşurarea evenimentelor cu pasivitate din tabăra lor. Acţiunile domnitorului muntean au contribuit într-o mare măsură la depresurarea Vienei, permiţând creştinilor să cunoască dinainte intenţiile turcilor şi oferindu-le răgazul pentru a-şi regrupa şi întări forţele. După victoria germanilor, aceştia s-au grăbit să-l laude pe domnitorul muntea şi să-i facă diverse promisiuni legate de teritorii şi titluri imepriale, dar toate se vor dovedi fără rost. În schimbul sprijinirii armate şi logistice contra otomanilor şi a cuceririi Constantinopolului, germanii se învoiau să predea întreg teritoriul românesc şi balcanic lui Şerban Cantacuzino care ar fi fost recunoscut ca şi urmaş al Imperiului Bizantin, cu drept de conducere asupra vechilor teritorii bizantine. Având în calcul propriile interese în regiune precum ocuparea Ungariei, a Transilvaniei şi a Serbiei, ne putem da seama cât de seci erau promisiunile germanilor către domnitorul muntean. Domnul muntean va fi otrăvit de boierii mari ai ţării, care vedeau geşelile din politica sa, de ajutorarea nemţilor, în anul 1686. În locul lui va sui pe tron Constantin Brâncoveanu care va căuta să păstreze o neutralitate între forţele otomane şi habzbirgice. Războiul între Imperiile German şi Otoman se va prelungi până în 1699, când, prin pacea de la Pasarowitz, habzburgii primesc de la turcii învinşi întreaga Ungarie, Transilvania, Parţiumul şi Maramureşul. Peste 19 ani germanii vor ocupa şi Banatul şi Oltenia în 1718 (Oltenia va fi retrocedată în 1739). Începând cu înfrângerea de la Viena din 1683 Imperiul Otoman va continua să decadă permanent, majoritatea teritoriilor lui intrând încet sub ocupaţia germană sau rusă. Inconştient de ceea ce făcea şi neurmând raţiunile de stat care dovedeau că suzeranitatea otomană era mult mai benefică românilor decât ocupaţia directă rusă sau nemţească, oricât ar fi fost ea de creştină, Şerban Cantacuzino va participa activ la înfrângerea şi destrămarea Imperiului Otoman şi implicit la eliberearea drumului Imperiilor German şi Ţarist de a ocupa şi ciopârţi teritoriul nostru naţional, acum că numai exista nicio armată capabilă să le stea împotrivă. Timp de peste 100 de ani cele două imperii ,,creştine" vor ocupa peste trei sferturi din teritoriul naţional românesc şi vor implementa regimuri mult mai opresive decât cel otoman. Cel ce va stopa acestă extindere şi va slăbi forţa celor două imperii va fi abia Napoleon I Bonaparte în secolul XIX. Deşi pornite din raţiuni logice şi purtând vise mari, precum cel al unui imperiu ortodox condus de români, deznodământul acţiunilor şi decoziilor domnului român din anii 1683-1686 va conduce la un dezastru naţional de proporţii care în deurs de 113 ani (1699-1812) va duce la pierderea a mai bine de trei sferturi din teritoriul naţional.

Un domn trufaş şi ambiţios

Anii : 1637-1653
Principalul vinovat : Vasile Lupul, domnul Moldovei
Greşeala : A declanşat un război cu Muntenia, din ambiţia lui de a-l îndepărta pe Matei Basarab, ducând la secătuirea armatelor şi finanţelor celor trei ţări române
Motivaţia : Existau neînţelegeri personale între cei doi domni, iar Vasile Lupul, dorind să-şi îndepărteze rivalul, se va folosi de funcţia pe care o avea pentru a introduce ambele state în război
Urmările : Cele trei state româneşti îşi vor pierde mare parte din armată şi din finanţe, slăbindu-le împotriva vecinilor lor, care le vor acapara pe rând


Vasile Lupul a fost domnul Moldovei între 1634-1653. El a rămas în istorie ca un domn care a dezvoltat cultura şi arta în Moldova, în timpul lui apărând curentul baroc în Moldova şi tot atunci deschizându-se locaşuri de cultură şi de tipărit noi. Dar din păcate, Vasile Lupul rămâne în istorie şi ca un domn arogant şi iresponsabil. Trufia şi ambiţia lui au fost pricina unor lungi războaie cu Muntenia, în care a curs sângele poporului român, armatele ambelor principate având de suferit, cât şi finanţele din cancelariile domneşti. În 1637 Vasile Lupul convinge pe turci că Matei Basarab, domnul Munteniei între 1632-1654, unelteşte împotriva lor şi primeşte de la ei permisiunea ca să-l detroneze. Dar intrând în Muntenia cu oaste, domnul muntean îl atacă şi-l înfrânge. Arzând de răzbunare, Vasile Lupul va năvăli din nou în 1639, dar rivalul său îl înfrânse la Nenişori, pe Valea Iolomiţei şi-i distrusese armata, domnul moldovean scăpând doar ascunzându-se în Cetatea Brăilei, deţinută de turci. Abia în anul următor, în 1640, prin mijlocirea pricipelui transilvănean Gheorghe Rakoczi I (1630-1648)cei doi domni se împacă. Dar poziţia lor din anii ce vor veni referitor la comportamentul faţă de Poarta Otomană îi va transforma iar în inamici. Dacă Matei Basarab era de partea polonilor contra turcilor, domnul moldovean îi va primi pe trimişii poloni cu răceală, declanşând noi conflicte între el şi domnul muntean. Abia în 1645, în urma căsătoriei fiicei sale Maria cu marele hatman al Lituaniei, Ianuş Radziwil, va interveni o împăcare între el şi poloni. Dar pacea nu dură mult, căci în scurt timp cazacii se vor răscula contra polonilor şi îl vor ataca şi pe domnul moldovean, în 1650, împreună cu tătarii. Doi ani mai târziu, în 1652, Vasile Lupul îşi mărită cealaltă fiică, Ruxandra, cu Timuş Chmielnicki, fiul şefului cazacilor, asigurându-şi astfel prietenia lor. Creându-şi Vasile Lupul un aliat aşa de important precum cazacii şi profitând de faptul că principele transilvănean Gheorghe Rakoczi I murise în 1648, iar fiul său, Gheorghe Racoczi II nu intenţiona să-l ajute pe Matei Basarab, renăscu dorinţa lui de răzbunare pe domnul muntean şi hotărî în 1653 să-l gonească din domnie. Dar Matei Basarab va acţiona primul, uneltind cu logofătul moldovean Gheorghe Ştefan, cu care năvăleşte în Moldova şi-l alungă pe Vasile Lupul. Acesta, nervos, cere ajutorul ginerelui său şi împreună cu cazacii reintră în Moldova, îl înfrâng pe Gheorghe Ştefan la Popricani şi apoi năvăleşte în Muntenia, dorind detronarea lui Matei Basarab. Dar în ajutorul domnului muntean va veni totuşi şi principele Transilvaniei şi oştile muntene unite cu cele transilvănene îl vor înfrânge pe Vasile Lupul la Finta, în apropiere de Târgovişte şi-l vor obliga pe Vasile Lupul şi ginerele său să fugă în Moldova, unde Gheorghe Ştefan va relua domnia şi-i va da pe mâna turcilor. Turcii îl vor închide pe domnul moldovean în Cetatea celor 7 turnuri la Istanbul şi-i vor da drumul abia când fiul său, Ştefan va prelua tronul Moldovei în 1659.
Cu toate că domnul moldovean fusese înfrânt şi gonit din domnie, acţiunile sale născute din trufie de a porni războaie contra Munteniei vor lăsa urme adânci în viitorul ţărilor române. În primul rând oştile Munteniei şi Transilvaniei erau obosite şi răsfirate de cât luptaseră, iar oastea Moldovei era aproape nimicită total. După 20 de ani de lupte cele trei principate româneşti vor avea armate foarte slabe, fiindu-le greu să reziste militar vecinilor lor. De asemenea toate trei vor suferi financiar în urma acestor campanii lungi de aproape 20 de ani, opera culturală începută în spaţiul românesc fiind foarte greu de întreţinut. Urmările acestei pustiiri a spaţiului românesc vor fi grele. Otomanii vor interveni din ce în ce mai des în Muntenia şi Moldova, schimbând domnii între ei la intervale foarte scurte şi provocându-i să ducă lupte pentru domnie, deoarece niciuna din ţările româneşti nu mai deţinea acum o armată capabilă să se opună turcilor. Cât priveşte Transilvania, ea va fi curând invadată de germani, care vor declanşa un război cu turcii şi o vor ocupa până la sfârşitul secolului. Ambiţia şi trufia unui singur om, va duce în decurs de numai câţiva ani la eşecul unei întregi campanii anti-otomane gândite de Matei Basarab şi Gheorghe Rakoczi I şi la o tragedie imensă. Ultima încercare a unui domn român de a se lepăda de turci se va încheia cu un eşec.

Eşecul unei dorinţe care începuse frumos

Anii : 1598-1601
Principalul vinovat : Mihai III Viteazul, domnul Munteniei
Greşeala : Nu şi-a ales un singur aliat cu care să colaboreze în dorinţa lui de centralizare
Motivaţia : Dorea să centralizeze în termen foarte scurt şi dintrodată toate teritoriile locuite de români într-un singur stat şi pentru asta a făcut promisiuni tuturor vecinilor săi că-i va sprijini contra celorlalţi, în cazul în care primeşte teritorii
Urmările : Deşi a fost primul care a reuşit să creeze un stat românesc centralizat, acesta se va nărui din cauza faptului că Mihai Viteazul nu a avut răbdarea să-l construiască încet şi temeinic.


Mihai III Viteazul a fost domnul Munteniei între anii 1593-1601. El reuşea să fie primul care îndeplinea dorinţa de aproape un secol pe care o aveau domnii Ţărilor Române, aceea de a centraliza toate teritoriile româneşti sub conducerea unui singur domn. Am văzut că Petru Rareş a eşuat în încercarea lui. Nici alţi domni, la fel de dornici precum Petru Cercel nu vor reuşi să pună în aplicare acest proiect centralizator, cu toate că beneficia de sprijinul politic a lui Henric III al Franţei. Situaţia politică europeană a perioadei în care va ajunge domn Mihai Viteazul îi va permite să reia vechea luptă a centralizării româneşti şi, pentru un an să o pună în aplicare.
După ce în anii 1594-1595 obţine unele victorii împotriva turcilor şi tătarilor şi îşi obţine o oarecare independenţă în mişcări, Mihai Viteazul încheie în 1598 un tratat de alianţă cu împăratul Rudolf II al Imperiului Romano-German. Este momentul când domnul muntean aderă la Liga Sfântă,care lupta împotriva Imperiului Otoman şi de asemenea momentul când el va începe jocurile politice cu vecinii săi. Prin tratatul dintre el şi Rudolf II, Mihai se angaja să-i acorde sprijin împăratului când va avea nevoie, împotriva Poloniei, Rusiei, Imperiului Otoman şi a vecinilor imperiali din vest, cât şi predarea Unagriei eliberate şi a unui vast teritoriu balcanic, dacă împăratul îl recunoaşte ca şi domn al întregului teritoriu dintre Carpaţii Păduroşi şi Marea Egee şi râurile Tisa şi Nipru. Din start observăm că Mihai Viteazul avea intenţia nu numai să centralizeze un stat român al cărui unic conducător să fie, ci dorinţa lui era de a centraliza întreg spaţiul locuit în antichitate de traci. Un plan foarte îndrăzneţ şi greu de executat, mai ales pentru o ţară mică şi slăbită cum era Muntenia, dar realizabil, cel puţin parte din el, dacă domnul muntean ar fi rămas consecvent acestui tratat şi nu ar fi comis şi alte greşeli.
Abdicarea principelui transilvănean Sigismund Bathory în 1599 şi dorinţa noului principe Andrei Bathory de a se alia cu turcii, îl fac pe Mihai Viteazul să intre rapid în acţiune şi să ocupe armat Transilvania în toamna anului 1599. În anul viitor, după o incursiune peste Carpaţi, în Moldova, îl goneşte pe Ieremia Movilă şi alătură şi teritoriul moldovean statului său. Reuşea deci să creeze o uniune personală, un început de centralizare politică a teritoriilor româneşti, un punct de plecare pentru realizarea dorinţei sale de a centraliza întreg spaţiul trac. Dacă s-ar fi oprit aici, şi-ar fi întărit alianţa cu unul din statele vecine şi ar fi luat măsuri administrative centralizatoare, poate România ar fi avut şansa de a rezista încă de pe atunci ca şi stat unitar şi centralizat. Dar Mihai va decide să lase dieta Transilvaniei să se ocupe de administraţia Ardealului şi pe boierii moldoveni să conducă Moldova. Domnul muntean nu creea astfel un stat centralizat, ci mai degrabă unul federal, care putea uşor să fie destrămat.
Fiind nemulţumite cu noul stat creat şi cu faptul că prin această centralizare le erau lezate interesele, ţările vecine lui Mihai vor voi să-l detroneze pe domnul muntean şi să destrame România. În acest moment, în loc să-şi aleagă un singur aliat cu care să lupte alături contra celorlalţi, Mihai va încerca să se alieze cu toată lumea împotriva tuturor. Am văzut deja care era oferta către Imperiul German. Poloniei îi promitea ajutor armat şi economic contra Rusiei,Imperiului German şi Imperiul Otoman, dacă era recunoscut ca şi conducător al teritoriului din Pocuţia la Marea Egee şi de la Dunărea de Mijloc (Panonia) până la Nipru. Rusiei îi promitea cam acelaşi lucru, pentru acelaşi teritoriu, iar otomanilor le promitea că dacă-l vor sprijini să devine domn din Carpaţii Păduroşi la Dunăre (de Mijloc şi Inferioară) şi Nipru, se va retrage din Liga Sfântă şi va ajuta armat şi economic Poarta. Curios lucru, singurul vecin care va aproba propunerea domnului muntean, va fi Imperiul Otoman. Era prea târziu însă. În toamna anului 1600 germanii se aliază cu nobilimea transilvană şi-l înfrâng pe Mihai la Mirăslău. Polonii vor invada Moldova în acelaşi timp şi centralizarea politică reuşită în acel an se va destrăma. Mihai Viteazul va încerca să refacă statul cntralizat, obţinând alte victorii, dar va fi ucis pe 9 august 1601 din ordinul împăratului german.

Un proiect care începuse bine, va sfârşi în ruină exact precum cel al lui Petru Rareş, cu 62 de ani înainte. Mihai Viteazul reuşea să creeze un stat centralizat român, dar fiind purtat de lăcomie şi de lipsă de măsură, va tinde să obţină întreg teritoriul trac într-un singur an. Centralizarea lui va eşua, iar Statele Româneşti vor mai suferi încă 260 de ani, până la 1861, când Alexandru Ioan Cuza le va uni pentru totdeauna. Poate că dacă s-ar fi limitat la acele teritorii aparţinând celor trei principate româneşti independente, această centralizare ar fi avut succes. şI dacă s-ar fi aliat cu un singur vecin, de preferinţă Poarta Otomană, atunci ar fi avut cine să-i apere acest stat nou format. Mihai Viteazul rămâne în memoria poporului român drept unul din cei mai mari conducători pe care i-a avut şi primul care a reuşit să unească parte din teritoriile locuite de români într-un singur stat. Dar greşelile lui de tactică vor duce la năruirea unui ţel al unei întregi generaţii.

Ambiţiile lui Petru Rareş

Anii : 1527-1538
Principalul vinovat : Petru Rareş,domnul Moldovei
Greşeala : A intrat în conflict cu toate statele vecine,fără a se bizui pe niciun aliat
Motivaţia : Ambiţiile sale de a crea din Moldova un stat puternic şi eventual de a încerca o centralizare politică a celor trei principate româneşti,au dus la declanşarea unor conflicte repetate cu toţi vecinii săi
Urmările : Statele vecine Moldovei vor declanşa fiecare un atac asupra lui Petru Rareş, în 1538, deposedându-l de toate cuceririle sale de până atunci şi obligându-l să renunţe la tron, Moldova intrând şi ea ca şi Muntenia sub suzeranitatea otomană, urmând să plătească tribut


Petru Rareş ajunge domn al Moldovei în anul 1527,în urma uciderii lui Ştefan IV cel Tânăr (1517-1527), de către boierii care erau în conflict cu el. Fire ambiţioasă şi încrezută,dar şi curajos şi inteligent,a înţeles importanţa momentului istoric în care se afla şi şansa lui de a deveni un conducător mare al Europei, peste un stat centralizat,cu mult mai întins decât acela pe care-l moştenise.Cu un an în urmă,armata maghiară era zdrobită la Mohacs,iar ultimul descendent al familiei Iagello, regele Ludovic II (1516-1526),murea la scurt timp, lăsând Ungaria ocupată de otomani,fără urmaş la tron.Astfel că se vor forma două tabere rivale pentru accesul la tronul Ungariei.Pe de o parte se afla Ioan Zapolya,susţinut de turci,contracandidadtul său, susţinut de habzburgi, fiind Ferdinand de Austria,fratele împăratului Imperiului Romano-German,Carol Quintul. Petru Rareş se va amesteca în acest conflict,ţinând partea celui dintâi.După 2 ani de campanii grele în care domnul moldovean va cutreiera Ardealul în lung şi-n lat,purtând numeroase bătălii,tabăra lui Ioan Zapolya iese învingătoare,noul rege maghiar răsplătindu-l pe Rareş cu întinse teritorii transilvănene. După ce în 1527-1529 intra în conflict cu austriecii,în anul 1530 intră în conflict şi cu polonii pe care-i atacă, încercând să recupereze Pocuţia,teritoriu obţinut de moldoveni încă din 1387 de Petru Muşat şi recuperat de Ştefan cel Mare în 1501,dar pierdut de Bogdan III cel Orb în 1506.Campania contra Poloniei se va încheia cu un eşec,dar ceea ce va conta mai mult este că domnul moldovean strica relaţiile şi cu vecinul din nord. Observând că turcii obţin din ce în ce mai multă putere şi relaţiile sale de prietenie cu Zapolya nu-i aduceau niciun beneficiu, ambiţia sa de a crea un stat centralizat românesc risipindu-se,în anul 1534 decide să rupă alianţa cu regele maghiar şi-l capturează la Mediaş pe trimisul otomanilor în Transilvania Aloisio Gritti, pe care-l va ucide şi apoi va trece de partea lui Ferdinand de Austria, rupând relaţiile de prietenie cu Zapolya şi pregătind o campanie de ocupare şi alipire a Transilvaniei la Moldova. Decizia lui din 1535 de a invada Muntenia şi a-l proclama domn pe Radu Paisie, un domn total subjugat lui Rareş, care dealtfel gândea o soartă similară şi Munteniei,precum cea a Transilvaniei,îl vor provoca pe sultanul otoman Soliman Magnificul, ca în 1538,după ce a rezolvat toate problemele sale din Persia şi de la Dunăre, să pornească o campanie de pedepsire împotriva domnului moldovean. Situaţia lui Petru Rareş era critică.Intrând în conflict cu fiecare dintre vecinii săi, el se găsea în faţa campaniei otomane fără de niciun aliat pe care să se sprijine. În schimb,toate statele vecine se vor folosi de acest prilej pentru a-l ataca şi a-l deposeda de teritoriile cucerite. În disperare de cauză,Rareş încheie câte o înţelegere cu Polonia,căreia îi cedează pentru totdeauna Pocuţia şi cu Ungaria,căreia îi restituie toate posesiunile sale din Transilvania şi înfrânge la Ştefăneşti oastea tătară trmisă de otomani pentru a-l slăbi de domnul moldovean. Din păcate însă,trădat de boierii cei mari ai ţării şi presat de armata otomană,unită cu cea munteană, care se ridica la peste 150000 de oameni,Petru Rareş se vede nevoit să renunţe la tron şi să fugă în Transilvania. În locul lui turcii vor pune domn pe Ştefan V Lăcustă, vor dezlipi de la Moldova întreg litoralul şi Cetatea Tighina şi le vor transforma în raia şi vor impune Moldovei aceaşi situaţie ca cea existentă în Muntenia, aceea de stat vasal,plătitor de tribut. Petru Rareş va reuşi să-şi recupereze tronul în 1541,dar până la moartea sa în 1546 nu se va mai ridica împotriva turcilor şi nici nu va mai gândi campanii ample cu scopul centralizării celor trei state româneşti. Puţinele sale camanii, cele din Ardeal, se vor sfârşi cu un eşec în 1544,când Rareş nu reuşeşte să mai recupereze nicio parte a teritoriului pierdut în 1538.
Cu toate că dorinţele sale erau productive şi ar fia dus bunăstare şi forţă Ţărilor Române,care dacă s-ar fi centralizat ar fi devenit un stat important în regiune,stilul lui neatent şi iresponsabil de a-şi pune în aplicare ideile îl va duce la declanşarea unui conflict deschis cu toţi principii vecini lui şi la pierderea a tot ce construise timp de 11 ani! În urma eşecului său, Moldova va pierde întreaga sa ieşire la mare,teritoriile din Ardeal, Pocuţia, dar mai ales libertatea. Începând cu 1538 Moldova va fi aproape permanent în stare de vasalitate faţă de Imperiul Otoman şi va plăti un tribut care se va mări de la an la an. Un ideal măreţ, tipic perioadei istorice în care se afla, aceea de centralizare politică se va termina prin înrobirea ţării sale şi pierderea tuturor posesiunilor sale. În urma eşecului lui Petru Rareş Moldova nu se va mai ridica niciodată la un nivel superior care să-i permită să se impună în Europa.

Un front anti-otoman netranspus în centralizare politică

Anii : 1470-1481
Principalul vinovat : Ştefan cel Mare, domnul Moldovei
Greşeala : A încercat să creeze un front anti-otoman prin punerea de domni ,,ascultători" lui, în loc să ia decizia de a se proclama pe el domn şi al Munteniei şi prin această mutare să încerce centralizarea celor două state româneşti
Motivaţia : Nu a înţeles importanţa creării unui stat centralizat român sub conducerea unitarăa unui singur om şi puterea politică şi militară care ar fi generat-o ; lipsa sentimentului de coeziune, de centralizare la români
Urmările : Domnii puşi în Muntenia îl vor trăda fiecare pe Ştefan cel Mare, frontul anti-otoman gândit de eroul moldovean rămânând doar un vis ; rămase separate, mai întâi Muntenia, apoi mai târziu Moldova vor intra sub suzeranitatea din ce în ce mai puternică a Porţii, niciuna din ele nefiind capabilă să facă faţă puternicului vecin ; fără un stat român centralizat şi puternic pe care să se bazeze, Ungaria va fi cucerită în 1526, ultima şansă al românilor de a scăpa de jugul otoman fiind spulberată


După ce şi-a rezolvat problemele cu Ungaria şi Hanatul Tătarilor, în anii precedenţi, în 1470 Ştefan cel Mare îşi îndreaptă privirile către ţara românească vecină, care se afla sub obedienţa Porţii Otomane. Dorinţa lui era de a porni război împotriva otomanilor şi a crea un front anti-otoman alături de Polonia, Ungaria, Transilvania şi Muntenia. Din păcate însă, pe tronul Munteniei se afla Radu cel Frumos, un conducător slab şi obedient otomanilor, pentru care Poarta putea oricând să pună în pericol existenţa Moldovei sau a neatârnării ei. Ştefan cel Mare pune la cale un plan îndrăzneţ, respectiv acela de a-l răsturna pe domnul muntean şi aducerea ţării vecine în alianţă cu statele creştine din regiune. Drept pentru care va duce două bătălii cu Radu cel Frumos, la Soci în 1470 şi la Râmnic în 1471, arzând şi Cetatea Brăilei, dar nu reuşeşte încă să-l înlăture pe domnul muntean. Abia peste 2 ani, în 1473 reuşeşte, în urma unei alte victorii strălucite, să-l gonească pe Radu şi să pună în locul lui pe Basarab III Laiotă, dar la scurt timp, Radu îşi reia tronul cu ajutor otoman. Din fericire, domul muntean moare în anul următor şi Ştefan cel Mare reuşeşte să-l impună pe Basarab III. această izbândă îl va înfuria pe sultan care va lansa două campanii contra Moldovei, în anii 1475-1476, la cea de-a doua atrăgându-l şi pe domnul muntean, ceea ce-l va provoca pe Ştefan cel Mare să treacă în toamna anului 1476 din nou în Muntenia şi să-l înlocuiască vremelnic, pentru două luni cu Vlad Ţepeş. Detronarea completă a lui Basarab III va avea loc abia în vara anului 1477, când domnul moldovean îl instaurează la Bucureşti pe Basarab IV Ţepeluş. Din păcate, nici noul domn muntean nu ea mai curajos sau mai dispus să lupte pentru cauza creştină, aşa că-l va trăda curând pe Ştefan, ceea ce-l va provoca pe domnul moldovean să mai recurgă la două campanii la sud de Milcov, pânând domni pe Mircea III în 1480 şi Vlad IV Călugărul în 1481. E de prisos să adaug că niciunul din ei nu se va dovedi până la urmă demn de încredere şi va trăda cauza creştină. Conflictul dintre Ştefan cel Mare şi Poartă se va prelungi până în 1484 când otomanii vor ocupa cele două cetăţi moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă şi-l vor sili pe domnul moldovean să încheie ostilităţile cu ei, dar Ştefan nu va mai intra în Muntenia pentru a schimba domnul. În urma unei campanii de 11 ani în care Ştefan cel Mare a schimbat 5 domni, Muntenia va ajunge tot sub obedienţa Porţii, iar Moldova va ieşi secătuită de puteri şi afectată economic şi demografic.

Cu toate că iniţiativa domnului moldovean este lăudabilă, stilul în care a gândit această campanie întinsă pe atâţia ani, a condus în cele din urmă la dezastru. Fără să înţeleagă importanţa unei centralizări politice şi crearea unui stat mai mare, mai puternic şi mai bogat, aşa cum făcuseră statele vest-europene în aceaşi perioadă cu el, Ştefan cel Mare a ales să schimbe pe tronul muntean 5 domni, în loc să încerce să se declare pe sine domn al Munteniei şi să încerce să creeze o uniune personală între cele două ţări române, o centralizare politică similară celei înfăptuite de Castilia şi Aragon, sau ducatele franceze. Se prea poate ca această uniune să nu fi fost agreată de otomani, care ar fi intervenit în forţă şi posibil l-ar fi constrâns pe Ştefan cel Mare să renunţe la idee, sau probabil Ungaria s-ar fi opus într-un final, de teamă să nu piardă Transilvania, care ar fi constituit următorul pas al centralizării politice româneşti, dar faptul că Ştefan cel Mare nici măcar nu a gândit un plan precum acesta este imputabil. Ar fi fost un plan îndrăzneţ, poate nerealizabil în acele momente ale istoriei, dar ar fi fost un început, ar fi fost un impuls care i-ar fi provocat pe domnii români care urmau să încerce şi ei şi aşa, poate, România ar fi reuşit cumva o centralizare în decursul secolelor XV-XVI. Din păcate, abia la 1599-1601, sub conducerea lui Mihai Viteazul, românii vor reuşi pentru scurtă vreme o centralizare politică, cu toate că e de menţionat că şi Petru IV Rareş va avea o tentativă la mijlocul anilor 30 din veacul XVI.
Cum ar fi arătat istoria românilor dacă Ştefan cel Mare ar fi decis să încerce să se declare domn şi al Munteniei nu vom şti niciodată, dar ceea ce ştim este că teritoriul românesc va mai rămâne divizat încă 400 de ani, din cauza acestei greşeli istorice din anii 1470-1481, când pe fondul marilor centralizări europene, românii nu şi-au încercat şi ei şansa.

Un popor numeros şi puternic divizat în câteva zeci de state

Voi începe de astăzi să scriu articole la noul subiect propus : ,,Cele mai proaste decizii din istoria României". De fiecare dată voi scrie la început anul greşelii, greşala propriu-zisă, vinovatul sau vinovaţii, motivaţia greşelii şi urmările ei. Apoi voi detalia mai multe şi voi expune părerea mea legată de acel subiect. Evident, aştept criticile voastre şi sugestiile.


Anii : 100 î.Hr.-100 d.Hr.
Principalii vinovaţi : Conducătorii şi nobilii traci
Greşeala : Menţinerea divizată a teritoriilor tracice
Motivaţia : Lipsa dorinţelor lor de uniune şi faptul că le convenea această diviziune a statelor trace, în urma cărora ei se îmbogăţeau şi aveau putere personală sporită ; concepţia ancestrală a strămoşilor noştri de a nu se supune nimănui
Urmările : Ocuparea pe rând a peste trei sferturi din teritoriul trac de către Imperiul Roman sau popoarele barbare.



Din cele mai vechi timpuri pe teritoriul ţării noastre au locuit diverse populaţii. Cea mai veche atestată documentar şi prima care se pare pare a deţinut pionieratul civilizaţiei europene, a fost civilizaţia pelasgilor undeva în mileniile 3-5 î.Hr. De ei se leagă şi legenda potopului, cioplirea Sfinxului din Bucegi, scrierile de la Tărtăria sau emigrarea sumeriană. Dintre diversele popoare care s-au dezvoltat din pelasgi, se remarcă familia de triburi tracice, care vor forma spre sfârşitului mileniului 1 î.Hr. poporul trac, al cărui teritoriu se întindea între Carpaţii Păduroşi la Nord, Marea Egee şi Thesalia la Sud , Dunărea de Mijloc şi Câmpia Panoniei la Vest şi Râul Nipru la Est. Din păcate, acest popor trac, la fel ca şi restul popoarelor din antichitate (inzii, celţii, germanicii, nordicii , elenii sau italicii) era divizat în zeci de stătuleţe, fiecare funcţie de multitudinea de triburi care formau numerosul popor trac. Tragedia este că, spre deosebire de alte popoare europene, precum elenii sau italicii, tracii au rămas permanent divizaţi, în afară de regele Burebista, care va reuşi vremelnic să centralizeze un stat trac mai mărişor, niciun alt conducător trac nu va mai încerca să unească sub conducerea unitară toate triburile tracilor. Herodot ni-i prezintă pe strămoşii noştri destul de bine în descrierile sale şi tot el ne spune aşa : ,,Tracii sunt seminţia cea mai numeroasă după cea a inzilor. Ar putea fi de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile de pe pământ dacă ar fi uniţi." Da, ar fi putut fi cea mai puternică şi da, ar fi cucerit poate celelalte popoare şi ar fi durat un imperiu european, poate mai mare decât cel Roman şi poate ar fi dat ei civilizaţia europeană, dar acest lucru nu s-a prdus. De ce? Pentru că fiecare conducător trac şi orice nobil al aristocraţiei tracilor s-au opus acestei centralizări politice şi unirii tuturor tracilor într-o formaţiune politică comună. Singurul care v-a reuşi să creeze un stat mai mărişor va fi Burebista între 70-44 î.Hr. moment în care Tracia devenise chiar o ameninţare serioasă pentru celelalte popoare din jur, inclusiv pentru romani, care abia atunci se dezvoltau şi ei. Dar după moartea lui totul se va nărui şi triburile tracice se vor scinda iar. Am avut de-a lungul anilor conducători mari care au făcut istorie. Regina Tomiris a masageţilor (tracii dintre Nistru şi Nipru şi din Crimeea) a fost cea care l-a înfrânt în 519 î.Hr. pe regele Cyrus al perşilor. Apoi geţii din Dobrogea se vor opune cu succes lui Darius în anii 500-490 î.Hr. Alexandru Macedon, trac din regiunea macedoneană a Traciei va crea un imperiu colosal din Grecia până în India. Sitalces, regele odrişilor (tracii de la sud de Dunăre) se va opune cu succes încercărilor greceşti de a se extinde spre Dunăre. apoi geţii şi dacii se vor opune pentru mai bine de 150 de ani cuceririi romane, culminând cu domnia regelui dacilor (tracii din Banat şi Oltenia) Decebal, care se va opune împăratului Traian între 87-106 d.Hr. Peste tot conducători mari, peste tot victorii pe linie în istoria tracilor. Dar toate vor rămâne în van, pentru că tracii vor rămâne permanent divizaţi, ceea ce va avea ca şi consecinţă preluarea întregii peninsule Balcanice, a Statului Geţilor, a Statului Dacilor, Apulilor şi Carpilor de către Imperiul Roman între 146 î.Hr.-106 d.Hr. şi căderea sub ocupaţia barbară a restului teritoriului trac în secolele ce vor veni, când teritoriile vor fi invadate de goţi, huni, gepizi sau avari. O nebunie colectivă, cea a nobililor aristocraţi traci, care nu doreau să se închine nimănui şi preferau să se lupte între ei şi să-şi obţină beneficii minore personale şi psihoza unui întreg popor de a rămâne divizat a dus în final la ruina celui mai numeros popor european, după cel al inzilor, trecerea sub sclavie şi ocupaţie a peste 80% din teritoriul trac şi ruina unei istorii şi unei civilizaţii care a dispărut înainte de a se naşte, cu toate că avea toate calităţile şi oportunităţile necesare pentru a ajunge un imperiu de elită. Cel mai probabil altfel s-ar fi scris istoria Europei dacă statul lui Burebista nu numai că nu s-ar fi divizat la moartea lui, dar mai mult, s-ar fi extins pe întreg teritoriul locuit de către strămoşii noştri, TRACII!

P.S. : Într-un alt articol voi dezbate problema referitoare la adevăraţii strămoşi ai noştri, care au fost TRACII şi nu DACII (aceştia erau doar acei traci locuitori ai Banatului şi Olteniei).

Un nou proiect istoric

Acum o săptămână am cumpărat cartea ,,Cele mai proaste decizii din istorie" scrisă de Stephen Wire. Mi-a plăcut foarte mult ce am citit în acestă carte şi am rămas plăcut impresionat şi de ideea de a structura unele evenimente în stilul în care a făcut-o autorul şi prezentarea către public a urmărilor dezastruase ce au provenit în urma acelor greşeli. Am fost destul de trist să observ că din păcate niciunul din evenimente nu era legat şi de istoria poporului nostru, deşi, din păcate şi noi am făcut o groază de greşeli în istoria noastră, multe din ele chiar în ultimii 100 de ani. Am decis dar, ca să încerc să înfiinţez eu pe blogul meu un nou subiect numit ,,Cele mai proaste decizii din istoria României" şi aici, de câte ori am timp să încerc să scriu câte un articol legat de ce consider eu că ar fi cele mai grave erori din istoria noastră. Aştept cu nerăbdare să-mi criticaţi articolele şi să-mi expuneţi ideile voastre şi de ce nu, dacă uit vreun eveniment important să-mi atrageţi atenţia şi să îl introduc şi pe acela. Sper că voi avea feed-back din partea voastră!