Un front anti-otoman netranspus în centralizare politică

Anii : 1470-1481
Principalul vinovat : Ştefan cel Mare, domnul Moldovei
Greşeala : A încercat să creeze un front anti-otoman prin punerea de domni ,,ascultători" lui, în loc să ia decizia de a se proclama pe el domn şi al Munteniei şi prin această mutare să încerce centralizarea celor două state româneşti
Motivaţia : Nu a înţeles importanţa creării unui stat centralizat român sub conducerea unitarăa unui singur om şi puterea politică şi militară care ar fi generat-o ; lipsa sentimentului de coeziune, de centralizare la români
Urmările : Domnii puşi în Muntenia îl vor trăda fiecare pe Ştefan cel Mare, frontul anti-otoman gândit de eroul moldovean rămânând doar un vis ; rămase separate, mai întâi Muntenia, apoi mai târziu Moldova vor intra sub suzeranitatea din ce în ce mai puternică a Porţii, niciuna din ele nefiind capabilă să facă faţă puternicului vecin ; fără un stat român centralizat şi puternic pe care să se bazeze, Ungaria va fi cucerită în 1526, ultima şansă al românilor de a scăpa de jugul otoman fiind spulberată


După ce şi-a rezolvat problemele cu Ungaria şi Hanatul Tătarilor, în anii precedenţi, în 1470 Ştefan cel Mare îşi îndreaptă privirile către ţara românească vecină, care se afla sub obedienţa Porţii Otomane. Dorinţa lui era de a porni război împotriva otomanilor şi a crea un front anti-otoman alături de Polonia, Ungaria, Transilvania şi Muntenia. Din păcate însă, pe tronul Munteniei se afla Radu cel Frumos, un conducător slab şi obedient otomanilor, pentru care Poarta putea oricând să pună în pericol existenţa Moldovei sau a neatârnării ei. Ştefan cel Mare pune la cale un plan îndrăzneţ, respectiv acela de a-l răsturna pe domnul muntean şi aducerea ţării vecine în alianţă cu statele creştine din regiune. Drept pentru care va duce două bătălii cu Radu cel Frumos, la Soci în 1470 şi la Râmnic în 1471, arzând şi Cetatea Brăilei, dar nu reuşeşte încă să-l înlăture pe domnul muntean. Abia peste 2 ani, în 1473 reuşeşte, în urma unei alte victorii strălucite, să-l gonească pe Radu şi să pună în locul lui pe Basarab III Laiotă, dar la scurt timp, Radu îşi reia tronul cu ajutor otoman. Din fericire, domul muntean moare în anul următor şi Ştefan cel Mare reuşeşte să-l impună pe Basarab III. această izbândă îl va înfuria pe sultan care va lansa două campanii contra Moldovei, în anii 1475-1476, la cea de-a doua atrăgându-l şi pe domnul muntean, ceea ce-l va provoca pe Ştefan cel Mare să treacă în toamna anului 1476 din nou în Muntenia şi să-l înlocuiască vremelnic, pentru două luni cu Vlad Ţepeş. Detronarea completă a lui Basarab III va avea loc abia în vara anului 1477, când domnul moldovean îl instaurează la Bucureşti pe Basarab IV Ţepeluş. Din păcate, nici noul domn muntean nu ea mai curajos sau mai dispus să lupte pentru cauza creştină, aşa că-l va trăda curând pe Ştefan, ceea ce-l va provoca pe domnul moldovean să mai recurgă la două campanii la sud de Milcov, pânând domni pe Mircea III în 1480 şi Vlad IV Călugărul în 1481. E de prisos să adaug că niciunul din ei nu se va dovedi până la urmă demn de încredere şi va trăda cauza creştină. Conflictul dintre Ştefan cel Mare şi Poartă se va prelungi până în 1484 când otomanii vor ocupa cele două cetăţi moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă şi-l vor sili pe domnul moldovean să încheie ostilităţile cu ei, dar Ştefan nu va mai intra în Muntenia pentru a schimba domnul. În urma unei campanii de 11 ani în care Ştefan cel Mare a schimbat 5 domni, Muntenia va ajunge tot sub obedienţa Porţii, iar Moldova va ieşi secătuită de puteri şi afectată economic şi demografic.

Cu toate că iniţiativa domnului moldovean este lăudabilă, stilul în care a gândit această campanie întinsă pe atâţia ani, a condus în cele din urmă la dezastru. Fără să înţeleagă importanţa unei centralizări politice şi crearea unui stat mai mare, mai puternic şi mai bogat, aşa cum făcuseră statele vest-europene în aceaşi perioadă cu el, Ştefan cel Mare a ales să schimbe pe tronul muntean 5 domni, în loc să încerce să se declare pe sine domn al Munteniei şi să încerce să creeze o uniune personală între cele două ţări române, o centralizare politică similară celei înfăptuite de Castilia şi Aragon, sau ducatele franceze. Se prea poate ca această uniune să nu fi fost agreată de otomani, care ar fi intervenit în forţă şi posibil l-ar fi constrâns pe Ştefan cel Mare să renunţe la idee, sau probabil Ungaria s-ar fi opus într-un final, de teamă să nu piardă Transilvania, care ar fi constituit următorul pas al centralizării politice româneşti, dar faptul că Ştefan cel Mare nici măcar nu a gândit un plan precum acesta este imputabil. Ar fi fost un plan îndrăzneţ, poate nerealizabil în acele momente ale istoriei, dar ar fi fost un început, ar fi fost un impuls care i-ar fi provocat pe domnii români care urmau să încerce şi ei şi aşa, poate, România ar fi reuşit cumva o centralizare în decursul secolelor XV-XVI. Din păcate, abia la 1599-1601, sub conducerea lui Mihai Viteazul, românii vor reuşi pentru scurtă vreme o centralizare politică, cu toate că e de menţionat că şi Petru IV Rareş va avea o tentativă la mijlocul anilor 30 din veacul XVI.
Cum ar fi arătat istoria românilor dacă Ştefan cel Mare ar fi decis să încerce să se declare domn şi al Munteniei nu vom şti niciodată, dar ceea ce ştim este că teritoriul românesc va mai rămâne divizat încă 400 de ani, din cauza acestei greşeli istorice din anii 1470-1481, când pe fondul marilor centralizări europene, românii nu şi-au încercat şi ei şansa.