marți, 11 mai 2010

Amintiri Medifun 2010

Ca în fiecare an şi în anul acesta, la început de mai s-a ţinut festivalul studenţesc de probe pe echipe şi distracţie, Medifun. Anul acesta trebuia să fie o ediţie specială, având în vedere că era una jubiliară, Medifunul aflându-se la cea de-a zecea ediţie. Ca în fiecare an eu am manifestat interes în a mă băga într-o echip şi a concura la acest spectacol-concurs. Din păcate, mare parte din echipa aceea de vis de anul trecut, cu care izbândisem să iau locul 1 şi să mă umplu de glorie,a ales să se retragă anul acesta, majoritatea fiind în anul 6 şi motivând timpul lor scurt pentru învăţat şi nervii şi oboseala pe care ţi le cauzează patru zile şi patru nopţi de concurs, probe, beţii şi nedormit pe care le asigură Medifunul. În urma plecării tuturor veteranilor din echipa cu care mergeam an de an la Medifun, până anul trecut, eu am rămas cel mai vechi şi cel care avea cea mai mare experienţă (4 Medifunuri în antecedente), aşa că a căzut în grija mea să creez o altă echipă, să îi devin şef şi să o conduc pe drumul victoriei. Din păcate a trebuit să merg cu exact o săptămână înainte la Iaşi, pentru Congressis şi am lăsat echipa singură, atunci când avea mai multă nevoie de un coordonator. Atribuţiile mele au fost preluate provizoriu de către Alexandra, fiind executate cu profesionalism de către fată, motiv pentru care nu pot decât s-o laud. Ea a cimentat echipa, ea le-a luat nr de telefon, mail şi restul. Ea s-a ocupat de cumpărarea tricourilor şi obţinerea celor necesare (ajutată şi de Vlad), în concluzie echipa de anul acesta a fost opera ei. Se preconiza ca Alexandra să reuşească să-i ia locul Ruxandrei de anul trecut şi să devină coordonatorul activ al echpei, persoana care să pună lucrurile în mişcare. Duminică seara m-am întors de la Iaşi şi am preluat echipa în mână. Tot ce fusese făcut până atunci purta pecetea Alexandrei şi era treabă bună. Luni seara am înscris echipa la Ligă, pe mine şef de echipă, Vlad, conducător secund iar Alexandra ca şi persoană responsabilă cu ordinea.
Trebuia să ne punem un nume de echipă, aşa că ne-am strâns într-o zi ca să-l stabilim. Eu eram adeptul păstrării numelui de anul trecut, cu toate însemnele şi lucrurile moştenite, (eu consider că un lucru bun nu trebuie schimbat, ci perseverat) dar majoritatea echipei s-a opus. Au fost nenumărate idei, dar niciuna nu reuşea să se impună. Aşa că am luat o decizie inedită. Am decis ca să mergem pe stradă şi să întrebăm primul cetăţean care ne iese în cale cum îl cheamă şi ăla să fie numele echipei. Întâmplarea a făcut ca cetăţeanul întâlnit să poarte numele de Aurel, aşa că noi am numit echipa Aiurel. Imediat ne-am aşternut să creem imnul echipei (preluare de pe imnul naţional), tema echpei (voiam să fim o echipă de tocilari), steagul şi sceneta echipei (ceva în legătură cu viaţa unui tocilar la facultate şi cum se prosteşte el). Un tur rapid al echipei dovedea că era vorba de o echipă cât se poate de eterogenă în acest an (MM, medicină, asistenţă, kinetoterapie, Petru Maior, atât de anul trecut, cât şi persoane noi şi inclusiv persoane străine de Mureş). În câteva zile această echipă trebuia pusă pe picioare şi făcută să acţioneze ca o echipă unită. Trebuia să ne cunoaştem, să ne simţim, să acţionăm unit. Pe umerii mei cădea astfel o responsabilitate specială. Era pentru prima dată când eram şef la Medifun, aveam o echipă eterogenă de condus, un loc 1 şi o cupă de apărat şi păstrarea vie a onoarei în faţa unor echipe precum cea a MM-ului, sau a unor persoane individuale, pe care nu voiesc a le rosti. Trebuia să câştig neaparat şi în acest an, ştiam asta şi tocmai acest lucru îmi crea un stres fără margini. Trebuia să arăt că sunt capabil să ţin o echipă în mână şi să o coordonez spre victorie. Trebuia să închid câteva guri.
Seara de joi a decurs bine, proba pentru căpitani, fiind făcută foarte bine de către mine. Ne-au pus să bem o farfurie de vodkă numai cu gura, fără să ne ajutăm de mâini şi să trecem cât mai mulţi viermi vii dintr-o cutie în farfuria golită, ajutându-ne numai de 2 beţişoare chinezeşti. Am avut buna inspiraţie să apuc cutia de margine şi s-o răstorn în farfurie, aşa că am avut cei mai mulţi viermi băgaţi. Tot luni am avut ocaziunea să-mi cunosc mai bine şi cu adevărat toţi membrii echipei şi să le aflu numele şi altele. În prima seară probele au curs gârlă, fiind, după părerea mea cea mai organizată seară. Am făcut lanţuri de păpădii (locul 2), caricaturi, concursuri de miss şi altele.
A doua zi, la probele sportive, lucrurile pentru noi au stat bine la tenis de câmp şi la proba cu karturile, în rest am ratat pe linie. Proba cu rolele din păcate s-a anulat, afară plouând cu găleata. După ora 16.00 ploaia s-a potolit aşa că organizatorii ne-au dat alte probe, pe care noi le-am dus la îndeplinire cu brio. Fiind primul an ca şi şef, având atâta presiune pe mine (nu trebuia să permit s fiu întrecut de alţii, era onoarea mea în joc) am început să mă stresez la culme, să ţip la colegi, să-i grăbesc, să-i ţin permanent sub stres, ceea ce a deranjat pe mulţi, totul degenerând spre seară cu decizia lor de a mă ignora la ultima probă dată. Îmi era teamă că scăpam echipa de sub mână. Unde era acum Ruxandra, cu stilul ei genial de a coordona echipa? Într-un final, Lore a venit la mine, a întreţinut o discuţie serioasă cu mine în care îmi arăta unde am greşit şi mi-a explicat că nu mai trebuie să fiu stresant şi cum să fac să recapăt bunăvoinţa colegilor din echipă. Am trecut imediat la executarea sfaturilor Loredanei şi am observat că fata avea dreptate. I-am lăsat în grijă Alexandrei să facă coregrafia pentru un dans ce trebuia executat şi pe Vlad să preia interimar echipa. Spiritele s-au calmat. Coregrafia noastră a fost originală, fiind singurii care am cântat pe viu (nu cu piesă înregistrată) şi singurii cu melodie românească (am cântat şi făcut coregrafie pe melodia : Dacă vesel se trăieşte). Am hotărât toţi membrii echipei să bem cu moderaţie şi să ne păstrăm activi, deoarece ne aşteptam la lista neagră, care se anunţa a fi dificilă. Din păcate au avut loc incidente în Cuba, discoteca unde ne aflam (au intrat câţiva indivizi străini de Medifun care au făcut scandal şi s-au încăierat cu câţiva concurenţi) aşa că lista neagră s-a suspendat pentru următoarea noapte şi noi am plecat cu buza umflată la cămin. DE notat în această seara a fost proba de travestiţi unde colegul meu de echipă, Alin a reuşit să se costumeze cât mai natural şi să ia locul 1.
Organizarea s-a dus de râpă începând cu sâmbătă. La probele sportive rămase nu au venit decât 2 organizatori, care, nefăcând faţă a trebuit să ne arbitrăm noi pe noi înşine. Bucuria noastră a fost că am reuşit să obţinem locul 1 la baschet fete, Miri şi Adelina făcând minuni şi bătând tot ce au găsit în cale. Voleiul s-a anulat din lipsă de timp. Probele de iarbă de anul acesta s-au transformat în probe pe ciment (s-a ţinut la Promenada), ca să numai zic că au fost enorm de puţine în comparaţie cu alţi ani. Eu am participat la o probă î care mi se cerea să obţin cât mai multe produse care însumate să dea valoarea de 240 lei. Sceneta noastră, având în vedere că nu am exersat-o prea mult anul acesta, nu ne-a ieşit chiar aşa cum ne doream noi, dar în mare, lucrurile au evoluat bine. Din păcate în noaptea de sâmbătă spre duminică tot în Cuba am ţinut cheful, numai că de data aceasta intrarea s-a făcut pe baza ecusonului de membru de echipă şi s-au angajat câţiva paznici pentru a mai evita neplăcerile. Tot în această seară s-a dat şi lista neagră. Având în vedere că lista originală fusese părădată şi aflată de membrii uneia dintre echipe, s-a procedat la schimbarea ei rapidă, aşa încât lista a devenit una prea accesibilă şi nu s-a cerut decât o oră pentru îndeplinirea ei. Şi aici echipa mea s-a descurcat la înălţime, reuşind să aducem 9 din cele 10 lucururi cerute.
Ziua de duminică, era rezervată ca în fiecare an organizării paradei Medifunului şi a probelor speciale, cu punctaj dublu de la Teatrul de Vară. Din păcate a plouat mult în dimineaţa de duminică, iar organizatorii, deosebit de fricoşi şi fără idei, au decis anularea paradei şi a probelor de la Teatrul de vară şi ţinerea ultimei zile de Medifun tot în Club Cuba. Aşa că, a zecea ediţie a Medifunului, ediţia care voia să fie aniversară, purtând dealtfel numele de Medifun de 10, s-a transformat în mod trist şi patetic în Medifun de Cuba. Personal consider că aceasta a fost cea mai slabă organizare din cele 5 medifunuri trăite de mine şi ediţia unde eu m-am distrat cel mai puţin. Dar asta e situaţia. Probele de duminică n-au fost pe departe la fel de reuşite şi de tari ca în anii trecuţi. Totul a ieşit un fiasco, şi ca şi făcut, în ceea ce priveşte echipa mea, Aiurel, am dat-o în bară mai la toate probele. De exemplu eu am picat întâmplător la proba de karaoke şi am falsat atât de tare, că până şi un măgar cred că răgea mai melodios. Am trăit toţi cu sufletul la gură lista finală a locurilor şi premierea. Deşi nu ne aşteptam, am reuşit să luăm locul 3. Bucuria a fost enormă, bineînţeles, având în vedere că mai mult de jumate din membrii echipei erau la primul lor medifun. Îmi amintesc că eu la primul meu Medifun am luat locul 8. Cu toate că în plan personal, acest loc 3 de anul acesta reprezintă un regres (faţă de locul 1 de anul trecut) totuşi nu pot ascunde faptul că mă simt fericit că l-am obţinut şi bucuros că am reuşit să trec cu bine şi cu capul sus de primul meu Medifun în care am fost şef şi a trebuit să coordonez o echipă. Pentru mine este un pas înainte. Un singur regret am, acela că a fost deasupra mea, pe locul 2 echipa MM-ului, ai cărei membrii nu au ezitat să râdă de mine şi să mă ia peste picior pentru faptul că echipa lor a fost superioară echipei mele (ei uită probabil că anul trecut ei au lua locul 3 iar echipa mea locul 1). Asta e, lipsa veteranilor echipei şi a vechiului şef, Marius Ciorba, s-au simţit şi echipa a fost nevoită să regreseze un pic. Dar hei, am fost totuşi pe podium, deci ... să cânte muzica, să curgă vinul, am luat locul 3!
Din cauza crizei, probabil anul acesta nu ni se vor mai înmâna cupe la locurile 1-3, ceea ce mă întristează, având în vedere că aş fi vrut şi eu să am un trofeu în vitrină, cu care să mă pot mândri. Bine, ca să fiu sincer, nici măcar baxul de bere, atât de banal nu am reuşit să-l obţinem încă, d-apoi cupa. Rămâne să mai aşteptăm câteva zile, să vedem ce se va întâmpla.
Un alt lucru care mă bucură este că am reuşit să-mi fac mulţi prieteni noi şi să-mi întăresc prieteniile cu cei vechi. Urmează ca săptămâna ce vine să mergem toată echipa şi să sărbătorim pe Malul Mureşului la o bere şi un grătar. După cum spunea Moni, o membră a echipei : ,,Sper să mai rămânem o echipă şi după terminarea Medifunului". Eu sper că da, trag nădejde că da.
În concluzie, Medifunul de anul acesta a fost o nouă şi frumoasă experienţă din viaţa mea, pe care să o adaug la lista aventurilor mele, un Medifun în care am învăţat cum se conduce şi coordonează o echipă, dar şi cum să iau notă şi să le ascult şi lor doleanţele şi să-mi cer scuze atunci când greşesc. A fost un Medifun al câştigului, un Medifun al prieteniei. Închei, având speranţa în suflet că prietenii care mi i-am făcut anul acesta îmi vor rămâne o viaţă şi că anul ce va veni va însemna reînvierea echipei şi reparticiparea în acelaşi efectiv (poate cu Ruxandra, Ana Codreanu, Marius Ciorba şi alţi veterani indispensabili) la Medifun 2011. Felicitări echipa Aiurel! Am învins!

Completare (18 mai) :
M-am trezit astăzi atacat de către cineva pe motivul că nu recunosc meritele adevărate pe care le au colegii de la Petru Maior în organizarea echipei şi în câştigarea probelor şi a locului 3 de anul acesta. Declar din capul locului că aceste acuzte sunt false. Am fost încă de anul trecut prieten bun cu o parte din ei, iar anul acesta mi-am făcut mulţi alţi prieteni de la Petru Maior. Atât anul trecut, cât şi în acest an membrii echipei proveniţi de la Petru Maior au dat dovadă de profesionalism cât şi de competenţă, fiind o componentă importantă şi indispensabilă în formarea echipei şi a victoriei ei. Dealtfel, anul acesta a fost o echipă chiar mai mult compusă din colegi de la UPM decât de la UMF, dar se pare că acest lucru nu are importanţă pentru anumite persoane. Vlad, şeful secund al echipei a fost unul dintre cei mai buni membri ai echipei, a obţinut foarte multe puncte şi coordonat foarte bine lucrurile unde a participat. Dealtfel, toţi colegii de la UPM au dat dovadă de profesionalism. Adelina şi Miri au obţinut locul 1 la basket fete, Tudor şi Tibi s-au ocupat de partea tehnică, etc. Dealtfel, e interesant că niciun membru al echipei nu s-a simţit atacat de faptul că ar fi fost marginalizat sau că nu i s-au recunoscut drepturile şi importanţa lor, dar o persoană care nu a făcut parte din echipă îndrăzneşte să profere acuzaţii care nu au dealtfel nicio acoperire. Am fost şi rămân prieten bun cu toţi colegii de la Petru Maior, recunosc oficial în faţa tuturor importanţa deosebită în formarea şi mersul echipei şi vreau să-i felicit pe toţi pentru prestanţa lor la ultimul Medifun! Locul 3 obţinut nu se datorează numai unei singure persoane (cum sunt acuzat dealtfel), şi nici nu numai al colegilor de la UMF! Locul 3 şi bucuria victoriei se datorează tuturor celor 25 membri ai echipei care au luptat egal şi solidar pentru victorie, cât şi colegilor care nu au făcut parte oficial din echipă, dar ne-au ajutat permanent cu ce au putut ei. Felicitări tuturor şi mai ales felicitări colegilor de la Petru Maior pentru prestanţa lor!

joi, 6 mai 2010

Un an de când am cunoscut-o pe Marta

Astăzi, 6 mai 2010 se împlineşte exact un an de când am întâlnit-o prima dată pe Marta. Îmi amintesc şi acum momentul. Ne aflam câţiva din noi pe banca din faţa căminului 5, ne chinuiam să strângem echipa, că eram încă puţini şi am făcut cunoştinţă cu persoanele noi care erau prezente. Marta m-a impresionat încă de la început prin statura ei foarte mică, zâmbetul ei fermecător şi faptul că îşi pusese onoarea la bătaie, în numele echipei, prin obţinerea sediului, în sala de lectură de la etajul ei. În acele secunde nici nu bănuiam ce efecte catastrofale va avea această micuţă fată asupra mea şi cât voi avea eu de suferit de pe urma ei şi a relaţiei de prietenie ce urmam să o leg cu ea. Pe moment, nu-mi surescita nimic deosebit.
Atât joi, cât şi vineri relaţiile dintre mine şi ea s-au păstrat neutre, ca între doi colegi de echipă.Abia de sâmbătă, a avut loc o apropiere între noi doi şi eu şi cu Marta am procedat la o strângere a relaţiilor dintre noi. Cum anul trecut nu aveam aparat foto digital, i-am cerut ei dreptul de a-i folosi aparatul ei. Marta mi l-a dat şi cu el voi face de sâmbătă până luni o grămadă de poze, unele din ele rămase celebre. Am luat-o cu mine în tabăra turcilor, ca şi una din cadânele mele, iar mai apoi am dansat cu ea în acea seară la chef. Duminică am stat împreună o mare parte din timp, cât s-au ţinut probele, iar după câştigarea concursului, tot cu ea mă întreţineam. De asemenea, pe sâmbătă şi duminică am mers şi stat cu ea des prin camera ei şi am pus chestii la cale. Luni seara, la petrecerea de după Medifun am stat împreună pe malul Mureşului, am făcut poze comune şi ne-am distrat de minune. Se crea astfel o prietenie strânsă între noi doi, o prietenie adevărată cum mai rar reuşeşti să găseşti. Săptămânile ce au urmat prietenia noastră s-a întărit, o vizitam des şi ne distram împreună.
Şi cum orice apropiere foarte mare între un băiat şi o fată, riscă să degenereze, inevitabilul s-a produs. Spre începutul lui iunie, am ajuns să mă îndrăgostesc de ea. Nici până azi nu am reuşit să aflu adevăratele sentimente de atunci ale Martei pentru mine, dar ideea e că, din păcate, eu am fost prea laş ca să-i spun la timp de sentimentele mele, am făcut-o prea târziu şi într-un mod prea puţin onorific. Marta era deja plecată acasă, urma să nu ne mai vedem 3 luni, iar tocmai această distanţă a făcut ca la urechile ei să ajungă o seamă de minciuni şi de calomnii la adresa mea, capcană în care Marta, din păcate a picat foarte uşor. A devenit brusc foarte distantă faţă de mine, rea, rece, ajungând să mă deteste şi să-mi arunce cuvinte jignitoare. Aflându-mă în imposibilitatea să mă apăr, am decis să suspend relaţiile cu ea şi să încerc să mă explic, în octombrie, la revenirea la facultate. Datorită acestui eşec îngrozitor, am avut parte în iulie de acel dezastru îngrozitor şi umilitaor, de care nu aş dori să discut, onoarea şi demnitatea mea având de suferit ireparabil.
Din păcate, Marta a continuat să asculte zvonuri defăimătoare la adresa mea şi să creadă în ele (dacă ar fi avut încredere în mine măcar 1% din cât am eu în ea şi-ar fi dat seama ce patetice şi mincinoase sunt acele acuze), aşa că la începutul lui octombrie, supărarea ei pe mine nu îi trecuse şi nu voia să restabilim prietenia. Având concursul larg al bunei ei prietene, Alina, am reuşit până la urmă să dărâm toate acuzaţiile false asupra mea, în care Marta credea, să-i dovedesc cum stau lucrurile în realitate şi să o conving să redevenim prieteni. Dar lucurile vor degenera din nou în ianuarie, anul acesta şi de atunci, din păcate Marta şi cu mine din nou nu ne mai vorbim şi nu mai suntem prieteni.
În urma întregii acestei poveşti, nu poate rămâne decât un gust foarte amar şi tristeţea decepţiei. O relaţie între doi oameni care începuse frumos şi promitea enorm, a ajuns să devină unul din cele mai mari dezastre pe care eu am avut ghinionul să le trăiesc. Asta datorită lipsei de încredere în ea şi în cei din jur pe care o are Marta. Acum nimic mai contează, nici că am petrecut momente extraordinar de frumoase împreună cândva, nici că ne-am distrat, nici că avem unele pasiuni comune, nici că eu am fost îndrăgostit de ea. Acum s-a ales praful de tot! Un mare văl de întuneric şi de nebuloasă s-a aşternut peste tot... Şi tristeţe, multă tristeţe ... Marta a ales să plece urechea la falsurile care se spuneau despre mine, considerând că e în folosul ei să îşi piardă un prieten bun şi de nădejde, care a ajutat-o mereu şi continuă să o ajute, decât să rămână prietenă cu el. Aveasta e viaţa, din păcate nedreaptă şi dură uneori.
Închei, declarând cu sinceritate că regret enorm că am pierdut o prietenă aşa faină cum este Marta şi că regret toate lucrurile pe care am fi putut să le săvârşim împreună ca şi prieteni. Nu pot decât să mă rog ca Marta să fie fericită, aşa cum crede ea de cuviinţă şi sper ca într-o zi să realizeze cât de mult a pierdut refuzând să continue relaţia de prietenie cu mine şi cât de mult rău i-au făcut persoanele care au împins-o să mă respingă.

miercuri, 5 mai 2010

Ziua bărbatului

Femeile au ziua de 8 martie ca fiind ziua lor. Atunci ele se sărbătoresc şi se mândresc că sunt femei. Este ziua lor şi toată lumea o ia ca atare. Noi bărbaţii le urăm La mulţi ani, le cumpărăm flori, le ducem la cinema, teatru, în oraş, sau pur şi simplu le pregătim ceva frumos acasă. De, sunt partenerele noastre de viaţă şi trebuie să le răsfăţăm şi pe ele din când în când nu? Crearea unei zile internaţionale a tuturor femeilor undeva pe la mijlocul anilor 60 din secolul trecut a fost o idee foarte interesantă şi productivă. A fost înfiinţată de mişcările feministe din acea vreme şi se voia ca să sensibilizeze opinia publică că şi femeile sunt tot oameni, cetăţeni ai statutului, cu aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi bărbaţii şi că acestea merită o zi specială a lor. Dacă la început nu a fost decât o luptă a feministelor, în scurt timp s-a transformat într-o obişnuinţă această sărbătoare şi an de an femeile au fost giugiulite şi răsfăţate.
Dar cum egalitatea se vrea în tot, nu numai în anumite privinţe, bărbaţii secolului nostru, în anul 2007 au decis ca să se înfiinţeze şi o zi a bărbatului! Adică de ce numai femeile să aibă o zi a lor? Nu era corect, iar ideea i proiectul pionierilor din 2007 nu poate decât să fie salutat. Acesti bărbaţi s-au întâlnit în primăvara anului 2007 şi au deics ca în fiecare an ziua de 5 mai să fie sărbătorită ca şi Ziua Bărbatului, cu toate drepturile ce se cuvin acestei zile. Numai un an mai târziu, în 2008 se propunea în Parlamentul României (acţiune pur locală, nu ştiu şi dacă alte ţări au avut această idee) ca ziua de 5 mai să devină zi liberă pentru toţi bărbaţii din interiorul României. Legea trecuse de Senat şi urma să treacă şi de Camera Deputaţilor, dar din păcate au intervenit mişcările feministe autohtone care s-au împotrivit acestui demers şi au negat dreptul bărbaţilor de a primi liber de ziua de 5 mai. Până la urmă s-a renunţat la idee, 5 mai rămânând zi lucrătoare, dar ea continuă să fie sărbătorită anual ca şi Ziua Internaţională a Bărbatului, întocmai ca şi 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii.
Acest articol scurt scris azi nu are drept scopt decât sensibilizarea femeilor de a ne adresa şi nouă măcar un la mulţi ani de ziua noastră, aşa cum facem şi noi de ziua lor. Şi dacă noi le mai luăm şi cadouri şi le dezmierdăm, ele măcar să-şi amintească de ziua noastră şi să ne spună un simplu La mulţi ani! Ziua bărbatului există şi ea trebuie sărbătorită!
Din partea mea, un La mulţi ani tuturor bărbaţilor din lumea asta!

Aventura de la Congressis 2010

Anul acesta, ca şi anul trecut am decis să merg şi la congresul ştiinţific medical de la Iaşi. Bine, eu am voit a merge şi la Medicalis, la Cluj, da se pare că băieţii ăia veseli mi-au picat lucrarea, pesemne că cică nu era bună engleza mea care o foloseam în rezumat. De parcă mergeam la un congres de engleză şi nu unul de medicină! În fine, în februarie am decis să mă bag şi la Iaşi, aşa că de pe la mijlocul lui martie am luat legătura cu organizatorii de la iaşi, să le spun că vin şi să-i întreb cam ce paşi am de făcut pentru a mă înscrie. Comitetul de organizare de la Iaşi, imediat ce a auzit că vin şi-a pus mâinile în cap! :)) Nu de alta, da anul trecut le făcusem atâtea probleme, că erau cât se poate de sătuli. Persoana mea de contact de anul trecut, Cosmina dealtfel nici n-o mai vrut s-audă să fie iar contact la Mureş când o aflat că vin din nou! A trebuit să se sacrifice altcineva, Marcela, pentru ca şi Mureşul să aibă persoană de contact. Am discutat cu Marcela tot ce aveam nevoie, m-am înscris şi am tri mis rezumatul. Lucrarea mea era una bună şi experimentală, aşa că oricât de mult şi-au dorit să mi-o pice n-au reuşit şi au trebuit s-o accepte. N-am mai făcut greşeala de la Cluj şi am pus pe cineva care ştie bine engleza să-mi traducă atât rezumatul cât şi slaidurile de la lucrare, având ăn vedere că eu nu ştiu o boabă în engleză, iar limba oficială a congresului şi implicit a slaidurilor era engleza.
Pe 29 martie a sosit ziua cea mare şi m-am suit într-un microbuz cu destinaţia Iaşi. Mi-am luat cu mine cudărul îmblător cu sute de haine şi accesorii în el, plus laptopul, plus ghiozdanul de spate şi am purces spre Congressis 2010. Din păcate microbuzul a avut o întârziere de 40 minute când a ajuns în Mureş, din cauza unui accident de pe lângă Cluj, aşa că eram deja în mare întârziere faţă de ora la care trebuia să ajung. Drumul a fost fain, mai ales că am mers prin Lacu Roşu şi Cheile Bicazului, cu peisaje faine, dar din păcate nu am putut recupera timpul, aşa că am ajuns la Iaşi pe la 18.30. Festivitatea de deschidere a congresului începea la ora 19.00, aşa că Marcela n-a putut să mă aştepte şi a mers la ea să se schimbe ca să fie gătită. A trebuit să mă descurc singur să ajung la Hotel Moldova, unde eram cazat, să-mi las bagajele, să mă schimb cu viteza luminii şi să alerg într-un suflet, pe jos de-a lungul întregului bulevard Ştefan cel Mare şi Piaţa Unirii spre Casa de Cultură, unde era deschiderea.
Cum trăim în România, vă daţi seama că desciderea n-a avut loc la 19.00, ci a început cam cu 25 minute întârziere, deci am avut timp să ajung şi să mă instalez. Aici am avut plăcuta surpriză să o găsesc pe Cosmina, m-am aşezat lângă ea şi am urmărit festivitatea. Cursul decanului de la Iaşi a fost la fel de comic şi de interesant ca întotdeauna, iar cockteilul de după mi-a plăcut cum a fost organizat. Am mers mai apoi la hotel şi m-am schimbat în ceva mai lejer şi m-am întors în Dublin Irish Pub unde se ţinea cheful din prima seară. Aici am chefuit cu colegii mei de la Mureş, dar am stat mult timp şi cu colegii de la Iaşi din organizare. Am observat în foarte puţin timp că organizatorii congresului ieşean nu mă uitaseră de anul trecut (la ce probleme le cauzasem, cred şi eu) şi mă salutau cu toţii şi discutau cu mine. Georgică, şeful lor m-a interceptat, a dat noroc cu mine şi m-a întrebat râzând dacă am de gând să fiu o pacoste ca şi anul trecut. I-am răspuns că vreau să fiu cuminte, iar el a râs. Nici Marta (după părerea mea, urmaşa lui Georgică la şefie) nu mă putuse uita şi m-a salutat cu zâmbetul pe buze. No şi ce face românul când dă de băutură gratuis? Aţi ghicit! Bea până numai ştie de el. Apăi eu nu băui chiar aşa mult, dar am tras niţel la măsea, aşa că plecai cam pe trei cărări de acolo.
A doua zi, m-am trezit uşor mahmur, dar cu o sticlă bună de Fanta şi nişte dulciuri am reuşit să-mi revin. Am plecat spre workshopul unde eram înscris, la hipnoterapie cu speranţa că îl voi asculta în limba română. Din păcate anul trecut, s-a întâmplat ca unul din cele două cursuri pe care le-am frecventat să fie ţinut în limba engleză, iar cum eu nu înţeleg o boabă vă daţi seama că am priceput nimic din ce s-a vorbit. Ca să numai zic că am şi trăit sentimentul îngrozitor de a mă simţi străin în propria mea ţară. Din fericire workshopul s-a ţinut în română, profesorul a fost chiar super fain şi ne-a învăţat multe, de exemplu cum să trecem peste problemele noastre psihice, cum să intrăm în transă pentru a ne relaxa şi cum să abordăm din punct de vedere psihologic o problemă delicată, pentru a avea ca şi finalitate o victorie, pentru ca nimic să fie imposibil pentru noi. Apoi am mers în sala unde se ţineau prezentările de la Preclinic, cu speranţa că voi prezenta şi eu vineri (eram planificat sâmbătă, dar nu voiam deloc asta). A fost o surpriză plăcută să văd că până şi comisia mă ţinea minte de anul trecut şi i-am rugat să-mi permită să prezint de vineri. Au fost de acord, iar Marta mă trecuse în planul de zi, dar din păcate au fost mulţi care s-au întins cu prezentarea cât o zi de post, aşa că, din cauza depăşirii timpului alocat, Marta a trebuit să mă scoată din listă şi să încerce să mă treacă înapoi pe sâmbătă.
După ce am servit masa, la prânz, am plecat împreună cu colegul meu de cameră, Dorin, de la Cluj, prin oraş ca să facem poze. Am străbătut mare parte din centru şi am făcut poze, apoi am mers la masa de seară. De menţionat este reacţia pe care a avut-o Andreea, persoana de contact de pe Cluj când m-a văzut că eram în grupul ei. Având în vedere ce colegi fiţoşi am avut eu de la Mureş, vă daţi seama că n-am putut să mă cuplez cu ei şi m-am ataşat şi eu altui grup. Întâmplarea a fost Clujul. Anul trecut susese Braşovul. :)) Andreea, când m-a văzut m-a luat tare şi m-a întrebat că de unde sunt şi de ce nu stau pe lângă Marcela, dacă ea e persoana mea de contact. No, eu am crezut că deranjez aşa că am voit să mă retrag, dar pân la urmă treaba s-a rezolvat, iar eu am rămas în echipa de la Cluj.
Seara de vineri spre sâmbătă a fost una interesantă. Tema era să ne prezentăm fiecare avatarul care ne reprezintă. Trebuia să venim îmbrăcaţi în ceva interesant care să sară în ochi şi să ne individualizeze. Eu, evident, după cum mă ştiţi, am muşcat momeala, şi am luat în serios cerinţa organizatorilor şi am venit îmbrtăcat într-un tricou cu Dracula şi cu carioci colorate. Am rugat o colegă de acolo ca să mă ajute şi să mă macheze, astfel încât să mă transforme în Contele Dracula. Colega, mai nebună decât mine, pesemne, s-o apucat şi m-o desenat pe toată faţa, mi-o desenat sânge curgându-mi din gură şi m-a dat cu ruj pe buze, ca să imite că abia m-am înfruptat dintr-un gât suculent. Eu, ştiind că a doua zi trebuia să prezint lucrarea, m-am abţinut de la a mai bea mult alcool şi m-am limitat la a face numai poze şi a dansa. Pe la ora 2.30 noaptea, fiind obosit am hotărât a mă retrage la hotel.
A doua zi, de dimineaţă am luat micul dejun şi mai apoi am asistat la cursul de Pandemie ţinut de decanul facultăţii de la Iaşi. Din fericire a fost în română, ceea ce nu a putut decât să mă bucure. În ceea ce priveşte prezentările de lucrări lucrurile au stat interesant. Toată lumea a prezentat în engleză, înafară de, evident, subsemnatul. La ce engleză de super baltă cunosc eu aveam de ales între a mă bâlbâi şi a mă face de ruşine în engleză, eventual să citesc slaidurile şi să-mi fac praf lucrarea, şi de a vorbi fluent şi a-mi prezenta foarte frumos şi elegant lucrarea în limba română. Evident, eu am ales varianta a doua, nu de alta, dar am voit ca lucrarea să-mi iasă bine, ca să nu amintesc pentru a mia oară că suntem în România, ce Dumnezeu. Şi mai e ceva fraţilor. În a doua zi, la Preclinic eram în sală peste 60 de oameni, toţi romîni, şi am prezentat 34 studenţi toţi români. Personal mi s-a părut o dovadă de snobism a ne apuca cu toţii să ne ţigănim în engleză, numai ca să ne dăm noi mai rotunzi şi mai catolici decât papa. Nu de alta, da mulţi dintre ei nu ştiau nici bruma mea de engleză şi nu au făcut decât să se facă de râs şi să-şi distrugă lucrările. În fine, cu toate că comisia m-a ameninţat că mă va depuncta şi nu-mi va da premiu, eu am rămas ferm pe poziţie şi am fost singurul care mi-am găsit curajul să îi sfidez şi să-mi văd mai departe de princiile mele. Am prezentat în română şi cine a fost de faţă poate mărturisi cât de frumos mi-a ieşit. În fine, până vom învăţa şi noi românii să avem mai multă demnitate, va mai trece ceva timp. Trist, dar din păcate aceasta e realitatea.
După prânz, m-am lipit iar de colega şi prietena mea Cosmina (nici anul ăsta n-a scăpat de mine) şi de colegele de la Cluj şi am vizitat parcurile din Iaşi şi Sala Paşilor Mărunţi de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza. M-am distrat enorm de mult şi nu am putut decât să fiu fericit că am revenit la Iaşi şi anul acesta şi m-am împrietenit cu atât de mulţi oameni. După cină, am făcut o vizită împreună cu colegele de la Cluj la Cosmina în cămin şi mai apoi prin oraş.
Ultima seară nu a fost foarte bine organizată anul acesta (anul trecut fusese foarte bine organizată, cu muzică bună), dar din fericire şansa mi-a surâs din nou. Foarte puţini colegi au venit în acea discotecă aşa că am fost nevoit să caut persoane noi. Şi aşa m-am întâlnit cu o fată super faină, Cris, cu care m-am împrietenit şi m-am distrat. În ultima zi am mers şi am vizitat Muzeul Unirii şi apoi am participat la festivitatea de încheiere, unde am cerut tuturor prietenilor făcuţi să-mi lase o amintire şi un autograf. Printre cele mai frumoase autografe au fost ale Andreei, Marcelei şi a lui Cris. Nu am luat premiu, aşa cum m-a ameninţat comisia, am luat numai diplomă de participare. Dar toată lumea m-a felicitat pentru curajul meu de a sfida comisia şi pentru originalitatea mea în toate. Mi s-a promis că nu voi fi uitat şi au ţinut toţi să îmi ceară să mai vin şi în 2011 pe la ei. Inclusiv Georgică, Marta sau Cosmina cărora le-am făcut în 2009 capul calendar mi-au adresat cuvinte frumoase.
M-am despărţit de toţi cu tristeţe şi regret că se termina sejurul la Iaşi şi m-am suit în maşina unui coleg de-al meu şi m-am întors la Mureş.
Şi aşa, o nouă pagină din viaţa mea s-a scris. Congressis 2010 s-a încheiat, va sosi curând Medifun 2010! Nu pot decât să mă bucur pentru pleiada de prieteni pe care mi i-am făcut şi abia aştept şia nul care va veni să merg din nou şi să le fac capul calendar la băieţii de la Cluj. Mai ales că anul viitor, s-ar putea Marta să mă suporte că Georgică va pleca. Tuturor, o zi bună.
Abia aştept comentariile voastre, mai ales ale colegilor de la Iaşi. Oricum, ţin să le mulţumesc mult colegilor organizatori de la Iaşi care s-au ocupat exemplar de mine şi m-au făcut să mă simt bine.