joi, 30 decembrie 2010

Tragedia lui Şerban Huidu

Astăzi am primit o veste şocantă pentru mine. Am deschis televizorul şi pe toate posturile se prezenta accidentul teribil suferit de marele nostru actor şi comediant Şerban Huidu. Se pare că a suferit un accident grav pe o pârtie de ski din Austria, când încercând să evite un copil a pierdut controlul, a ieşit de pe pistă, a căzut în gol peste 10 metri şi s-a lovit la cap, suferind o fractură de craniu. Trebuie să recunosc că a fost o veste groaznică pentru mine. Personal îl simpatizez mult pe omul acesta şi îi urmăresc emisiunea Cronica Cârcotaşilor de câte ori am ocazia, cât de des pot. A mă gândi că nu voi mai vedea niciodată acestă emisiune, sau că o voi vedea în alt format decât acum e de neconceput pentru mine. Acest om a inventat Cronica Cârcotaşilor şi tot el este şi sufletul acestei emisiuni. Pe oricare dintre noi ne face să râdem în hohote săptămână de săptămână cu glumele lui şi cu felul lui de a lua peste picior orice greşeală din media sau societatea românească, aşa că sunt sigur că tuturor ne-ar lipsi acest mare om. Să ne rugăm toţi lui Dumnezeu să se facă bine şi să nu aibă nicio sechelă de ordin neurologic, pentru a putea să ne delecteze şi mai departe cu stilul lui inegalabil! Rog pe fiecare dintre voi, care a râs măcar odată la Cronica Cârcotaşilor şi îl simtatizează pe acest minunat om să spună o rugăciune către Dumnezeu să-l aibă în pază şi să aprindă o lumânare pentru însănătoşirea lui! Doamne ajută! Să te faci bine Şerbane, căci tuturor ne va fi dor de tine!

luni, 27 decembrie 2010

Generaţia învingătorilor

Motto : Felicitări generaţie X, am învins!

Scriu acest articol acum pentru că recunosc că m-a cuprins nostalgia copilăriei şi îmi amintesc de cum arăta viaţa mea atunci, comparând-o cu cea de acum. Dealtfel articolul este dedicat tuturor cărora le va smulge o amintire sau o lacrimă, celor cărora le va trezi şi lor nostalgia. Vreau să vorbesc de o generaţie specială, o generaţie de învingători, generaţia X. Noi, cei născuţi la începutul şi mijlocul anilor '80 facem parte din această generaţie. Noi suntem cei care observăm astăzi nişte diferenţe enorme între cum am crescut şi am trăit noi, faţă de cum cresc copii de astăzi. Este normal pentru o generaţie mai înaintată să facă diferenţe cu generaţiile ce sunt actuale, să observe diferenţele şi să tragă concluziile în privinţa a ce s-a schimbat în bine sau în rău. E arhicunoscută sintagma ,,pe vremea mea", spusă de obicei de un om de peste 50-60 de ani unui tânăr, pentru a sublinia diferenţele între cele două generaţii. Problema este că generaţia mea, generaţia X a început să spună aşa ceva prea devreme. Majoritatea dintre noi n-am împlinit încă 30 de ani, dar deja, comparându-ne copilăria cu cea de azi, putem spune ,,pe vremea naostră". E trist. Voi începe acum să enumăr diferenţe enorme care s-au stabilit între generaţia noastră X şi cea Y născută la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, căci dacă ne raportăm la cei născuţi spre sfârşitul anilor '90 sau anii 2000 situaţia este şi mai extremă.
Astăzi noi observăm că în anul 2010 casa părinţilor noşstri a devenit de 50 de ori mai scumpă ca atunci când ei şi-au cumpărat-o! Părinţii mei au cumpărat apartamentul lor cu banii pe câteva salarii. Eu va trebui să muncesc 30 de ani şi să dau rate la bănci pentru a face acelaşi lucru. Niciunul din membrii generaţiei mele nu are amintiri reale despre primii paşi pe lună, asasinarea lui Kenedy, Holocaust sau alte războaie sângeroase ce s-au purtat pe pământ, dar ne pricepem foarte bine la istorie şi la politică, chiar dacă unii încearcă să ne inoculeze ideea că ,,n-ai trăit tu acele vremuri, nu ştii ce vorbeşti"). Nu n-am trăit pe vremea când România era monarhie, dar ştiu că era mai bine ca acum, am trăit prea puţin în comunism, dar nu înţeleg de ce unii îl regretă. Ce mai cunosc copiii din generaţiile mai actuale din istorie? Mai pot ei gândi politica, ştiind că ea se sprijină pe cunoştinţe de istorie? Suntem ultima generaţie care a jucat jocuri precum Ascunsa, Raţele şi Vânătorii, Prinsa pe animale, Mâţa cocoţata, Sticluţa cu otravă, Hoţii şi vardiştii, Castel, Ţară, ţară vrem ostaşi sau Fete, filme sau băieţi, în timp ce generaţiile actuale nu cunosc decât jocurile pe calculator. Noi eram toţi afară de dimineaţa până seara când trebuia să ne bage mama cu forţa în casă că se făcea 10 noaptea şi noi nu mâncasem nimic toată ziua. În copilăria mea toate fetele erau vara afară şi săreau coarda şi elasticul, astăzi toate sunt în casă, făcând absolut orice, dar nemaifiind copile. Iar noi băieţii jucam de dimineaţă până seară fotbal în parcare sau în curtea şcolii şi nu ca cei de azi FIFA pe calculator. Am asistat vara trecută la o scenă care m-a răscolit. Un grup de băieţi care se jucau cu o minge în parcare au scăpat-o într-o gaură de canalizare neacoperită. În loc să coboare după ea i-am auzit : ,,haide-ţi mă acasă, cumpărăm alta!" Păi îmi venea să-i bat. Noi în copilărie punea câte 10 băieţi bani de cumpăram o mingie vai de ea şi ne jucam până o spărgeam. Iar când o spărgeam plângeam 1 săptămână că numai aveam cu ce ne juca, iar ei renunţau aşa uşor la mingie, doar din lene. Am fost ultima generaţie care vorbeam doar ce era necesar la telefon şi ultimii care am folosit telefoanele cu fise în oraş. Cu toate astea ştim să folosim perfect mobilele de azi şi încă mulţi dintre noi continuăm să vorbim doar ce trebuie la telefon, cu toate că avem oferte de 1000 de minute. Pentru că noi în tinereţe ne trimiteam scrisori în care ne povesteam păţaniile şi ţineam legătura, nu vorbeam câte 2 ore pe zi şi cu toate astea parcă ţineau mai mult prieteniile atunci. parcă avea altă încărcătură emoţională să primeşti o scrisoare cu scrisul prietenului sau prietenei tale, pe care o aşteptai 1 săptămână curios şi apoi o puteai păstra o viaţă. Eu am şi astăzi teancul de peste 200 scrisori primite, pus la loc sigur. Noi suntem cei ce am purtat jeanşi elasici, pantaloni evazaţi şi geci de blugi de la turci şi totuşi eram mândri de îmbrăcămintea noastră. Noi la grădiniţă învăţam poezii în româneşte şi nu în engleză, la aniversări cântam La mulţi ani şi nu Happy Birthday, când ne plăcea spuneam fain şi nu cool! Noi suntem ultii care au văzut desene animate de calitate care transmiteau un mesaj şi nu porcăriile de astăzi. Ne uitam de mii de ori la aceleaşi episoade din Tom şi Jerry, Daffy Duck, Bugs Bunny sau altele care erau pe Cartoon şi ne uitam la ele în engleză, nu cum sunt astăzi subtitrate şi cred că niciunul dintre noi nu se poate plânge că nu le-a înţeles sau astăzi nu-şi aduce aminte toate replicile de parcă erau spuse în română ... Noi am ascultat şi Metalica, DJ Bobo, Michael Jackson, Nirvana, dar şi muzică românească care ne pasiona şi încă nu auzisem niciunul de manele. Singurele melodii de la chefuri erau horele sau muzica de petrecere a lui Dan Spătaru sau Gică Petrescu, la care niciunul din noi nu ştiam paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii de azi noi am auzit şi de nume precum Abba şi Queen, dar şi de 50Cent sau Britney Spears. Noi beam sucuri de la TEC fără teama că ar conţine prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o singură sticlă, fără teama de virusuri. Noi mâncam la şcoală pachetul pus de mama acasă, pâine cu salam sau cu caşcaval şi nu prostiiile de la fast-food şi mâncam câte 4-5 sandvich-uri în numai 5-6 ore de curs, fără teama că am depăşi limita de kilocalorii şi cu toate astea suntem o generaţie care în medie nu şi-a depăşit greutatea normală. Noi suntem cei care l-am înjurat pe arbitrul care ne-a furat cu Danemarca şi tot noi cred că i-am trimis oeste 1 milion de mesaje ,,de dulce". Noi nu ne dădeam bipuri, ne fluieram ca să ieşim afară, sau mergeam şi ne băteam la uşăr şi ne invitam. Şi aveam obrazul să-i mai anunţăm şi pe mama şi tata pe unde mergem ... Noi nu aveam dolby surround ci tăceam cu toţii ca să auzim acţiunea filmului. Noi nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri Tetris sau pe calculator cu care ne jucam un timp apoi le lăsam într-un colţ al casei să se depună praful pe ele, atunci când ne plictiseam. Abia aşteptăm pe la chefuri să jucăm Sticla, Adevăr sau Provocare, Chiţ şi Miau, sau orice alt joc care ne dădea un pretext ca să pupăm pe gură fata de care ne plăcea. Noi suntem cei care încă am mai cerut, sau ni s-a cerut prietenia şi cei care încă roşeam la cuvântul SEX. Noi suntem cei care am completat mii de oracole cu speranţa că într-o zi îl va citi persoana de care ne place şi va afla că ea este cea aleasă. este uimitor că încă mai suntem în viaţă şi sănătoşi, căci noi am mers cu bicicleta fără genunchiere şi cotiere, cu maşina fără scaun special pentru copii, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau jos ci le ,,ştergeam" apoi le mâncam, nu am mâncat niciodată socotind numărul de kilocalorii, nu am avut pastile cu capac special care să nu poată fi desfăcut de copii, nu ne spălam pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi motanii din cartier, noi care mâncam fructele căzute jos din copac fără să le spălăm şi n-am băut apă îmbuteliată şi para-ultra filtrată, ci apă de canal. Noi ne-am bălăcit vara prin toate bălţile din cartier şi intram iarna în casă plini de zăpadă şi sub maieu sau în pantaloni, fără teama că am lua nu ştiu ce bacterie sau virus.
Deşi minigeneraţia din care fac eu parte, cea a anului 1986 este numită şi generaţia ,,Bum-Bum", în anul naşterii noastre producându-se explozia Cernobîlului, totuşi noi suntem o generaţie normală, o generaţie de învingători, de oameni capabili. Noi suntem minigeneraţia cea mai lovită. Noi suntem primii care au dat capacitate şi au intrat electronic la liceu, noi suntem cei pe spinarea cărora s-au introdus manualele alternative, noi am fost generaţia pe care s-a experimentat, genaraţia de sacrificiu. Noi suntem generaţia de trecere, dar suntem generaţia care a învins sistemul!
Suntem o generaţie de învingători, de visători de ,,first-timers"! Dacă după ce ai citit articolul ai căzut măcar o singură secundă pe gânduri, înseamnă că eşti de-al nostru! Felicitări! Aceasta este copilăria noastră şi ne vom aminti de ea tot restul vieţii! Pentru că noi chiar am avut una, iar dacă ne-am întoarce în timp la fel am copilări!
Ridică-ţi capul şi inima generaţie X : AM ÎNVINS!!!!!!!!!!!!!!

P.S. : Am scris acest articol, inspirat de postarea de pe net următoare : http://www.youtube.com/watch?v=3S29sYzKCkQ

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Adevărata zi a unirii Principatelor Române

11 decembrie 1861 reprezintă adevărata dată de naştere a României, adevărata dată în care cele două principate româneşti Moldova şi Muntenia au renunţat la statutul lor de state separate şi au decis să se unească sub un singur nume, cu un singur conducător, o singură capitală, un singur perlament, etc. Într-o Europă în care dor 7 state făceau legea, românii au fost destul de geniali şi au ştiut cum să-şi îndeplinească visul. Uniţi sub stindardul unirii, românii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, au înţeles necesitatea unirii şi au decis la 5, respectiv 24 ianuarie 1859 să aleagă ca şi domn un singur om, militarul şi juristul Alexandru Ioan Cuza. Prin alegerea a doi domni (condiţia Convenţiei de pace de la Paris 1858) în persoana unui singur om, românii au făcut primul pas în drumul lor către unire. Dar 24 ianuarie 1859 nu a însemnat decât atât, o dublă alegere a unui singur om de a fi domn în 2 state diferite. Cuza era nevoit să se împartă între cele 2 capitale, cele 2 guverne şi parlamente, să dea legi separate şi să încaseze taxe separate în cele 2 state. După aproape 2 ani de muncă grea, în care Cuza şi politicienii din acea vreme au luptat în comun şi au convins diplomatic Europa de necesitatea unirii, la 11 decembrie 1861, România reuşea să se nască. La acea dată, data reală a naşterii României ca şi stat unitar, cuza dădea celebra proclamaţie : ,,Români, unirea este îndeplinită, naţiunea românească este întemeiată! În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn! Alesul vostru vă dă astăzi o singură ROMÂNIE! Vă iubiţi patria, vă ştiţi a o vă întări! Trăiască ROMÂNIA!!!" Aşadar România există de la 11 decembrie 1861! Până atunci se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei, un stat federal în care românii au ştiut să nu creadă şi au luptat pentru crearea unui singur stat, unitar, naţional şi indivizibil. Altfel am fi avut şi noi până acum soarta statelor precum Cehoslovacia sau Regatul Sârbo-croato-sloven care acum îs bucăţi. Evident că lupta generaţiei lui Cuza nu s-a oprit aici şi că au fost multe alte lucruri de rezolvat, mai ales în ceea ce priveşte reforma internă (unirea de facto a tuturor instituţiilor celor două principate într-una singură , legile şi reformele date, codurile impuse, constituţia din 1864 apoi din 1866, etc) cât şi lupta diplomatică externă de recunoaştere a noului stat format, pe care Marile Puteri o vor face abia la 1 iulie 1878 la Pacea de la Berlin.
Istoria ţării noastre nu trebuie uitată şi trebuie prezentată aşa cum este ea, fără a fi falsificată. La aproape 150 de ani de la acea măreaţă reuşită a generaţiei lui Cuza, ziua de 11 decembrie rămâne şi astăzi o zi uitată în conştiinţa românilor, cu toate că este una dintre cele mai măreţe din istoria noastră. Oare de ce? Oare de ce nu sărbătorim ziua botezului ţării noastre. Atunci România a început să existe ca şi ţară unică, unitară şi naţională. E o zi mare! Să n-o uităm! Trăiască 11 decembrie 1861! Doamne ajută!

vineri, 3 decembrie 2010

Neîncrederea - cea mai mare jignire în prietenie

Motto : Nu există nimic mai dezonorant pentru un om decât să nu aibă încredere în prietenii lui!


Prietenia este unul dintre cele mai minunate sentimente pe care le trăieşte omul. A avea un prieten, sau mai mulţi este un fenomen înălţător. Alături de el te simţi bine, te distrezi, te bucuri la victorie şi ai cu cine te îmbrăţişa la necaz. În scurt timp ajungi să ai aceaşi gândire, aceaşi trăire cu prietenul tău. A avea un prieten reprezintă cea mai bună bucurie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu vreau să intru şi să fac polemică pe baza acestui sentiment în acest articol. Scopul actualului articol este de a pune pe tapet cea mai mare crimă care poate fi adusă acestui sentiment. Iar această crimă este NEÎNCREDEREA! Să nu fii în stare să ai încredere în prietenul tău mi se pare un lucru josnic, jignitor. O relaţie de prietenie nu se poate crea dacă cei doi prieteni se suspectează reciproc sau nu îşi găsesc forţa psihică să-şi pună soarta în mod necondiţionat în mâna celuilalt. Un prieten se ajută necondiţionat şi se crede pe cuvânt necondiţionat. Nicio altă persoană din afară, cunoscut sau necunoscut, prieten sau inamic, rudă sau străin nu trebuie să-ţi zdruncine încrederea în el, nu trebuie să te facă să te îndoieşti de el, indiferent ce îţi spune. Întotdeauna varianta prezentată de prieten într-un conflict sau într-un moment critic trebuie să primeze în faţa celorlalţi, indiferent dacă varianta acesta este cea corectă sau nu, deoarece, la încheierea conflictului tot cu el vei rămâne prieten, iar dacă te-ai îndoit de el, atunci deja numai poate exista sentimentul prieteniei. A decide să asculţi părerea cuiva care-ţi denigrează prietenul şi mai ales a decide să-l crezi, fără a verifica dacă e real şi a-i oferi prietenului tău şansa de a se explica, de a se apăra este mai josnic decât cel mai josnic lucru pe care l-ai făcut vreodată în viaţă! Este dovada limpede că niciodată nu ai meritat prietenia aceli persoane. Este dovada că tu nu eşti capabil să legi o prietenie adevărată şi a avea încredere în oameni, nici măcar în cei care îţi dovedesc că sunt de partea ta. E adevărat, există şi momente când prietenul te înşeală, te trădează, iar dacă în urma verificării de rigoare şi a discuţiei cu el observi că lucrurile se îndreaptă în acel sens, atunci eşti îndreptăţit să îi acorzi din acel moment neîncredere, căci el este cel vinovat, el a trădat prietenia dintre voi doi, dar niciodată înainte! Să-ţi păstrezi încrederea în prietenul tău este cel mai simplu şi mai banal lucru în relaţia de prietenie. Este baza prieteniei. Dacă nu eşti în stare să faci nici măcar atât lucru, cum vei fi capabil să execuţi toate celelalte elemente ce te leagă de prietenie? Cum vei putea să nu-ţi trădezi prietenul cu prima oportunitate care se va ivi? Cum vei putea rămâne alături de el când acesta se va afla la greu? Cum vei putea să îi asculţi problemele şi grijile şi să-l ajuţi să şi le rezolve, iar apoi să îţi mărturiseşti şi tu la rându-ţi problemele, pentru a primi sprijinul lui? Sunt întrebări retorice ... Dar ceea ce vreau să desprind cel mai important din filozofia mea despre prietenie, este că acolo unde încredere nu e, nimic nu e!
La final, aş vrea să vă spun o mică poveste. Se spune că în pădure exista cândva un tânăr cerb. Abia fusese înţărcat de la mama lui, căci aceasta sfârşite trist sub colţii fiarelor din pădure, iar acum el încerca să înveţe să se descurce singur. Fiind tânăr şi având puţină experienţă, dar având o minte clară şi un suflet mare şi-a dat seama că e mai bine pentru el să.şi găsească un prieten, încă o fiinţă cu care să stea alături şi să vieţuiască, pentru a-i fi mai simplu şi pentru a fi mai fericit. Tot umblând el prin pădure, a întâlnit o veveriţă jucăuşă, veselă şi muncitoare. A intrat în vorbă cu ea, i-a relatat povestea lui şi i-a propus să devină prieteni şi să vieţuiască împreună. Aşa au şi făcut. În fiecare zi cele două animale trăiau alături, ajutându-se reciproc şi ţinându.şi de urât unul celuilalt. Veveriţa îi procura mâncarea micului cerb, pentru că era era mult mai sprintenă şi mai experimentată ca şi el, iar cerbul îi asigura protecţie micuţei veveriţe, de animalele care ar fi putut-o ataca. Multă vreme ei au trăit fericiţi şi s-au bucurat de traiul tihnit pe care şi-l creaseră împreună. Cerbul acum avea de mânacre permanent, fără să mai fie nevoit să rabde de foame, iar veveriţa scăpase de grija prădătorilor şi acum putea trăi fericită şi liberă. Doar că într-o zi, când cerbul nu era ărin preajmă, un popândău se apropie de veveriţă şi-i spuse că face o greşeală că s-a înfrăţit cu cerbul. Că această prietenie nu i-a adus decât prejudicii. Că înainte ea muncea numai pentru ea însăşi şi acum se nevoieşte pentru doi. Că cerbul e un leneş şi nu face decât să stea şli să zburde de colo colo fără să contribuie cu nimic la procurarea hranei sau la restul. Că dacă pentru el este avantajos să-i dea altcineva să mănânce, iar el să stea, pentru ea, pentru veveriţă însemna sclavie. Şi că să.şi amintească că şi înainte, când nu-l cunoştea pe cerb, ea era fericită, muncea mult mai puţin, avea provizii mereu de hrană, iar de prădători putea să se ferească şi singură. Încet, încet, popândăul a convins-o pe veveriţă că prietenul ei cerbul nu este decât o povară şi că el o păcăleşte şi vrea să trăiască pe spinarea ei. Îşi pierduse încrederea în prietenul ei, iar acest lucru a fost fatal pentru amândoi. Când cerbul a revenit, veveriţa i-a aruncat cuvinte grele, l-a jignit şi i-a cerut să plece de lângă ea. I-a explicat că ea se poate întreţine singură şi că numai are nevoie de cineva ca el, care stă toată ziua şi nu face nimic. Cerbul, cu lacrimi în ochi şi simţindu-se trădat, dezamăgit de stilul în care gândea prietena lui despre el, a înţeles că trebuie să plece şi că relaţia de prietenie şi colaborare dintre ei doi luase sfârşit. Zilele ce vor urma vor fi un adevărat coşmar pentru cerb, care acum trebuia să se descurce singur şi suferea enorm pentru acuzele incorecte care îi fuseseră adresate. Veveriţa în schimb se simţea fericită şi uşurată că scăpase de cerb şi se zbenguia în voie prin pădure. Doar că râsul, stând la pândă, îşi dădu seama de noua situaţie care exista în acel moment şi de faptul că veveriţa este singură şi nu mai este protejată de prietenul ei. Iar când a sosit momentul prielnic a şi atacat-o pe sărmana veveriţă. Înghesuită lângă trunchiul unui copac, veveriţa abia acum realiza greeala care o făcuse şi că degeaba se bucura ea acum de libertate şi de faptul că muncea mai puţin şi avea mai mult timp liber, căci acesta libertate urma să-i aducă în câteva clipe moartea. Aici ajunsese gestul ei necugetat de a asculta minciunile popândăului şi de a a lege să nu se încreadă în prietenul ei cerbul. În faţa morţii, veveriţa mai scoase un sunet prelung, de ajutor. Râsul se aruncă asupra ei, dar de nicăieri apăru printr-un salt, vechiul ei prieten, care alergase într-un suflet să.şi salveze prietena acum, când avea nevoie. Uitase tot, şi jignirile şi trădarea pe care o făcuse veveriţa. Pentru el renăscuse flacăra prieteniei şi asta conta mai mult decât orice. S-a aruncat asupra râsului, l-a îndepărtat cu coarnele şi copitele de prietena lui şi a începu a se bate cu fiorosul prădător. Plin de sânge şi aproape mort, nedorind să-şi lase scumpa lui prietenă pradă râsului, cerbul făcu un ultim efort şi lovi prădătorul, cu toată forţa lui, cu coarnele, în abdomen. Râsul se prăbuşi mort pe pământ, dar pe lângă el căzu şi cerbul. Înainte ca ochii lui să se stingă pentru totdeauna, îşi mai privi pentru ultima dată vechea lui prietenă, parcă implorând-o cu lacrimi în ochii lui de muribând ca măcar acum, în ultimul moment să-l creadă că el nu a trădat-o niciodată şi că i-a fost mereu prieten. Îşi dăduse viaţa pentru onoare, pentru a-şi salva prietena, iar veveriţa abia acum, când era prea târziu îşi dădea seama. Mai departe ea va fi nevoită să trăiască toată viaţa ei cu căinţa că nu a putut avea încredere în cineva care o preţuia şi care îi era ajutor.

Aşa şi cu noi ... dacă nu vom învăţa să ne preţuim prietenii şi ne vom îndoi de ei, vom sfârşi la fel ca şi veveriţa, trişti şi singuri, fără nimeni alături de noi ...

miercuri, 1 decembrie 2010

Ziua naţională a tuturor românilor

Motto : A fi român este un privilegiu!

Astăzi a fost ziua naţională a tuturor românilor. În oricare stat civilizat ziua naţională este un motiv de bucurie şi de mândrie naţională. Se organizează spectacole, se fac reuniuni şi toată lumea încearcă măcar pentru o zi să uite de supărările şi grijile cotidiene şi de elementele care îi dezbină şi să încerce să fie uniţi şi fericiţi împreună, măcar pentru o zi ... În România nu este aşa ... Punem la o parte că sentimentul de mândrie naţională aproape că nici nu mai există, că oricare dintre noi vrem să fim altceva, dar români nu ... Că ne batem joc de ziua naţională şi că mulţi dintre noi o considerăm o zi banală. Unii colegi de-ai mei astăzi au învăţat pentru facultate, alţii au dormit până la amiază, alţii au dfăcut lucrări pentru congrese iar alţii pur şi simplu jucau cărţi sau table ... De ziua naţională, de ziua lor, ei asta făceau. Iar cei care au făcut totuşi ceva deosebit de ziua naţională, au făcut orice, dar numai ce era civilizat şi demn să facă nu au făcut. Dimineaţa, pe la ora 10, s-a pornit un marş din Parcul Eroilor. Văzând eu că se fluturau multe steaguri şi că se cântau imnul naţional şi alte cântece patriotice româneşti mi-a săltat inima de bucurie şi m-am grăbit să mă alătur lor. Am fost curând dezamăgit însă. Marşul nu era unul natural, al unor români care să iasă bucuroşi de ziua lor afară cu steagul pe umeri, cândtând şi veselindu-se. Era un miting al grupării Noua Dreaptă, care s-a şi apucat să scandeze diverse fraze jicnitoare şi umilitoare la adresa uneia dintre populaţiile conlocuitoare ale ţării noastre. Părerea mea este că ziua naţională a României aparţine tuturor cetăţenilor care locuiesc în ea, indiferent de etnie şi nu numai celor care au rude pân la a n-a generaţie numai români ca şi naţionalitate. Scandările de astăzi contra ungurilor nu mi s-au părut normale, fireşti, într-un stat care se doreşte membru al UE. Nu aşa va deveni România un stat mai bun, mai mândru în lume. Nu aşa îi vom convinge pe unguri să înveţe să se simtă şi ei români şi să înţeleagă că aceasta este ţara lor şi că misiunea lor este de a se integra şi nu a rămâne dezbinaţi. Noi în loc să-i invităm la hora unirii şi să le zâmbim cu prietenie când ei vor începe să cânte alături de noi, noi îi gonim de la horă şi le aruncăm şi cuvinte ,,de dulce" în urmă. Nu aşa îi vom convinge şi pe ei să se simtă români şi să înţeleagă utilitatea şi normalitatea învăţării limbii române şi integrării. Ura naşte ură ... Noi suntem principalii vinovaţi că ungurii nu ne plac. Nu te poţi aştepta de la un om să îţi zâmbească şi să-ţi strângă mâna când tu îl înjuri şi-l jicneşti. Aşa nu vom face decât să le stârnim dorinţa normală de a se apăra de noi şi aşa se vor cufunda şi mai tare în a se încăpăţâna să vorbească ungureşte şi de a ne respinge. De unde vin eu, din Brăila, avem multe naţionalităţi în oraş, dar acolo, la mine există şi altă ideologie. Acolo nu contează ce fel de sânge ai ci contează că toţi aparţinem aceluiaşi stat. De 1 decembrie vezi lipoveni, ţigani, greci, francezi sau turci, braţ la braţ cu românii, cântând imnul naţional sau alte cântece româneşti. Acolo nu auzi fluierături şi huiduieli ci doar veselie. Acolo nu spune nimeni un cuvând contra ruşilor sau turcilor de ziua naţională, cu toate că nu putem spune că nu avem răni sufleteşti datorate acestor popoare. La Brăila toţi suntem români de 1 decembrie! De ce nu se poate şi în rest, în alte oraşe să ne comportăm la fel?
Una peste alta, ziua naţională mi s-a părut bine organizată şi anul acesta, ca şi în anii precedenţi. De la ora 11, în centrul oraşului s-au ţinut câteva alocuţiuni cu privire la importanţa zilei de astăzi şi apoi s-au depus coroane şi au defilat toate trupele şi maşinile speciale din dotarea serviciilor militare şi civile din oraş. Apoi spectacolele organizate atât la Casa de Cultură cât şi la Palatul de Cultură m-au umplut din nou de mândria de a fi român. Am auzit cântece populare din toate colţurile ţării, cântece patriotice şi am urmărit jocuri populare minunate. A fost organizat şi un joc popular unguresc, lucru care m-a bucurat. Credeam că în sfârşit văd un exemplu de nornmalitate, dar am rămas dezamăgit când am aflat că cei care au jucat acel joc unguresc erau toţi români, care s-au îmbrăcat în ungureşte. Eu voia să văd unguri veritabili jucând pe scenă şi bucurându-se că azi e ziua naţională. De la ora 18.00 am mers împreună cu ai mei colegi din Liga Studenţilor în centru pentru a viziona manifestările de acolo, împreună cu steaguri tricolore şi cântece de ne dureau plămânii, dar din păcate a trebuit să ne retragem mai repede decât ne aşteptam. O ploaie rece şi măruntă care ne-a pătruns până în oase şi ne-a îngheţat pe toţi ne-a făcut să plecăm pe la 19.30 înapoi la cămine, fericiuţi însă că am fost împreună şi ne-am veselit de ziua noastră. Personal eu am considerat mereu că ziua naţională aRomâniei ar trebui să fie pe 10 mai, când sărbătorim independenţa naostră de stat şi când şi condiţiile naturale sunt mai bune pentru veselia noastră a tuturor, dar în fine, acesta este un subiect care îl voi dezbate în alt articol.
Mă bucur că am avut plăcerea să mai asist la o zi naţională distrându-mă şi mândrindu-mă că sunt român şi că aparţin unei naţiuni şi trag speranţa ca anul ce va veni să văd în hora unirii şi saşi şi secui, unguri sau ţigani, fără să mai aud huiduieli, căci toţi suntem fiii acestui pământ românesc! Doamne ajută şi Trăiască România!

marți, 22 iunie 2010

Poporul de împăraţi din ţara nimănui

Scârbit până peste măsură de mizeria în care a ajuns poporul român, altădată un popor falnic, am decis să scriu acest articol, poate cei care îl vor citi vor lua aminte şi nu va fi prea târziu şi vom mai putea schimba ceva în ţara asta. Articolul acesta se adresează cu precădere generaţiilor tinere şi mai ales generaţiei mele, pe care o chem la luptă, o chem să facem ceva pentru a ridica această ţară, pentru a nu mai trăi mai departe în mizerie, pentru o viaţă mai bună, pentru onoare.
Azi, popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, mayaşii, etc), ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, francezii, turcii, arabii, etc). NOI, cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii antice, care au modelat faţa Lumii Vechi, civilizaţiile tracă şi romană, nu am cunoscut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continu! Suntem un popor ,,născut bătrân", sau ,,neterminat" spun unii, ,,popor vegetal" proclamă alţii! ,,Străinii sunt de vină" şi faptul că ne-am născut în ,,calea răutăţilor" proclamăm noi! Fiecare generaţie dă vina pe ,,greaua moştenire a trecutului" şi se lamentează cu fraze precum ,,nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om se află sub vreme", refuzând să priceapă că omul nu poate fi sub vremi, ci tot sub oameni! Sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile! Ne-am pus vreodată întrebarea de bun simţ : Dar NOI, noi chiar nu avem nicio vină? Străinii ne resping pentru că au ceva cu noi sau pentru că nu ne pot înţelege? Dar noi îi înţelegem oare? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi? Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi un simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare? Se simte vreunul din NOI capabil să primească lecţii şi nu numai să dea? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva despre noi? Ştim, iar dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat şi care este locul nostru în această lume?
Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o seminţie care era pentru antici ,,cea mai numeroasă, după cea a inzilor"(Herodot). Ar fi putut fi de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile de pe pământ. Ar fi putut, dar nu a fost! De ce? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu, care să supună lumea, dar şi-au pierdut treptat baştina! Spaţiul tracic, cuprins între Carpaţii Păduroşi şi Pind, la Marea Egee şi Dunărea de Mijloc (Panonia) şi râul Nipru s-a spart în sute de stătuleţe, iar când o parte infimă a acestora s-au adunat şi unit într-o formaţiune comună în 1918 (cam de 4 ori mai mică decât spaţiul real, locuit de români) NOI i-am spus acesteia ROMÂNIA MARE! Se vede pesemne că până şi simţul ridicolului l-am pierdut, odată cu acest titlu pompos, acordat, repet, unui teritoriu infim locuit de români. Şi erodarea a continuat! În câţiva ani am pierdut Tisa, cu Jula, Seghedinul şi Debrecen, Timocul cu Banatul Torontol în 1920, Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru), Moldova de Nord (Cernăuţi, Strojineţ, Hotin), ţinutul Herţei şi Dobrogea de Sud în 1940! De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Şi nici dreapta judecată? De ce dacă înaintaşii noştri erau ,,cei mai viteji şi drepţi"? În Evul Mediu, niciun proiect de cruciadă nu ne-a ocolit! Împăratul latin de Constantinopol, Henric de Hainaut (1206-1216) declara că românii sunt ,,oamenii cei mai temuţi şi mai tari ai întrgului imperiu, ba chiar ai pământului". Şi niciun papă, rege sau împărat catolic n-a imaginat vreo cruciadă anti-otomană vreodată fără Magna Valahia (Mapamondul Borgian, sec XV) sau Blocul Dacic (Barton, agentul englez de la Poartă, 1595). De ce dacă s-a temut însuşi Soliman Magnificul să ne atace în 1526 când a desfiinţat dintr-o suflare Ungaria, sau în 1529 când a asediat Viena? De ce, când în faţa Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, căci fără români ar fi fost înfrânţi? De ce când după primul război mondial, Occidentul, prin vocea lui George Clemenceau, care declara ,,În faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria", am pierdut aproape totul? De ce am câştigat atâtea bătălii, dar am pierdut de fiecare dată războiul? De ce vitejii traci şi-au pierdut rând pe rând mai mult de jumătate de teritorii între 146 î. Hr. şi 106 d. Hr, în faţa legiunilor romane? De ce dacă erau ,,superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii"(Cassius Dio), şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane? Şi dacă tot şi-au şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, de ce poporul rezultat din împletire nu a moştenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea oridinii şi supunerii faţă de porunci, care, racordate la calităţile lor naturale, i-ar fi făcut pe români stăpânii lumii? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune, proclamându-şi comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma cu vechea ,,netemere de moarte" a ,,poporului nemuritor"! De ce n-am suportat ca germanicii ideea unui conducător unic pe care să-l urmăm? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată duse la bun sfârşit, nu am durat o putere care să înfrunte veacurile? De ce împăraţii basmelor noastre (Verde Împărat, Roş Împărat, etc) nu sunt decât simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi ,,tinereţe fără bătrâneţe" sau ,,viaţă fără de moarte"? De ce nu au alergat după lucruri palpabile, ca alţii? De ce ţăranii noştri le-au spus pruncilor lor coconi, adică fii de împăraţi, iar femeilor lor cocoane? De ce voievozii noştri s-au numit ,,dominus=împărat", purtând mantia de purpură şi coroana imperială? Oare au fost ei neînsemnaţi, cum se spune, oare poporul nostru nu a fost măreţ, cum încearcă unii să ne inoculeze această idee idioată? Dacă românii au fost nimic, atunci care este explicaţia acestor idei imperiale care îi însoţea? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui dulceaţă am preschimbat-o în Eden pentru ,,latrones gentium" din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic popor sărac în ţară bogată? De ce dârzi şi războinici, ,,adevărată întruchipare a lui Marte"(Ovidiu), ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei? De ce suntem români, dar şi în parte unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, şvabi şi mai nou ucrainieni? De ce buciumurile şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc împotriva celui de-al treilea? De ce NOI, urmaşii cetăţenilor Romei, care au clădit Europa, NOI, artefact al istoriei, suntem azi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii barbarilor în ,,casa comună" care a fost de fapt CASA NOASTRĂ? Cine ne-a scos din ea, când şi cu ce drept, ca să se pună acum problema de a reintra în ea? De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit, ne-am făcut lozinci doar din proverbele care acceptă fatalitatea? ,,Apa trece, pietrele rămân!" sau ,,Capul plecat sabia nu-l taie!", ,,Fă-te frate cu dracul până treci puntea!", sugrumându-ne astfel, în numele lor încă din faşă eroii? Fără să ne gândim că apa trecând roade piatra, care se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz, că odată ajuns pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău? De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul? Care a fost vina, pentru care Domnul Unirii a trebuit să plătească? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a putea să-i batjocorim mai apoi cum ne vine pe la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? De ce nu punem în fruntea noastră oameni capabili, de calitate, care să facă numai bine, ca să nu mai fie nevoie să-i criticăm, ci să-i lăudăm? Sau ne place aşa mult situaţia în care ne găsim, că ni s-ar părea anormal să avem conducători competenţi? Şi de ce vedem întotdeauna ,,paiul din ochii altora şi nu bârna din ochii noştri"? De ce la noi ,,prostul moare mereu de grija altuia"? De ce n-am acceptat niciodată principiul ,,omul potrivit la locul potrivit"? Ce ce clamăm nevoia de Ţepeş, dacă acceptăm că ,,hoţul neprins e negustor cinstit"? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu ,,bravo lui, băiat deştept!" sau ,,cine poate oase roade"? De ce nu ne împotrivim lor? De ce nu-i demascăm? De ce nu-i distrugem pe aceştia? De ce nu le stăm împotrivă? De ce generaţie după generaţie ne cufundăm în sărăcie din ce în ce mai mult,exact cu aceleaşi probleme şi refacem ca Sisif drumul la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ce uram mai mult la tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă ,,strânge un pic cureaua", o să-i fie mai bine cândva. ,,Vulturii nu vânează muşte!" ne-au lăsat vorbă strămoşii, iar noi tocmai asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă! Pentru că mândria ne-a împiedicat de fiecare dată să începem cu începutul, cu acel strop de înţelepciune care spune ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!" Şi cunoscându-ne să ne fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe : ,,Să moară şi capra vecinului"!
Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide, dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna ,,Pe-al nostru steag e scris unire/Unire-n cuget şi-n simţiri"! Noi cei care sărim cu uşurinţa nevăstuicii dintr-o extremă în alta! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un alt tip de internaţionalism? Chiar nu mutem trăi fără ,,isme"? Ce ne lipseşte? Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V î. Hr. , de Mauricius în secolul VI d. Hr, de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei, sau de observatori străini pe care ne grăbim să îi huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când anaşizăm la rece clasa, politice în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate? Un citat repezentativ : ,,Umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcându-şi şi fraţi de cruce şi de cumetrii,închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli!"(Herodot) Când a fost ultima dată când ne-am ţinut cuvântul dat sau când nu ne-am ghidat după cuvântul drag nouă ,,oportunism"? Tot Herodot a spus şi cheia succsului nostru : ,,Sub o conducere unitară" seminţia înaintaşilor lor şi a lor ar fi putut deveni de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului!" Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unirea în istorie? ,,-De ce ăla şi nu EU? EU mă pricep, nu EL!" N-am fost capabili, n-am vrut să acceptăm să ascultăm de ordinul unui singur om, n-am vrut o conducere unică, am vrut mereu ca NOI înşine să fim stăpâni noştri ai fiecăruia! Am iubit anarhia şi nu ordinea! De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa atacului Romei! Şi când acest atac a încetat, Burebista a fost curăţat repede din peisaj. Chiar nu vedem că doar în momentele infime când din diverse motice am acceptat conducători puternici, care să dea ordine cu mână de fier, abia atunci ne mergea bine? (Burebista, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Regele Carol II)? Porniţi pe un drum uniţi, în interes naţional, s-au găsit întotdeauna, de a doua zi, unii cu idei proprii, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă! Ce se întâmplă cu o căruţă trasă de 4 cai care merg fiecare în ce direcţie poftesc şi nu cu toţii în aceaşi direcţie, aceea dictată de vizitiu? Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, etc. Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Al. I. Cuza, Carol II, Ion Antonescu. Au rezistat până la capăt ca şi lideri la români cei foarte norocoşi şi cei care au ştiut să-i scurteze la timp cu un cap pe ,,hicleni"! Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu! Dar până şi acestora li s-a dus vestea de ,,degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat!" Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat mai departe, suportându-şi fatalist boierii, pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept ,,minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte", prea rar săturându-se de o reformă care nu se mai termina şi sculându-se împotriva ,,balaurilor care ne înghit de vii!"(T. Vladimirescu) Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem ceva decât sub ameninţarea biciului! Soarta noastră ar fi putut fi alta şi ar putea fi alta, dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL, ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, oricare ar fi acesta, să acţionăm uniţi, nu nu mai prin vorbe ,,de la vlădică la opincă", pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau să încercăm a-i submina autoritatea acestuia! Punem un om ca şef, îi dăm nişte sarcini şi dupaia respectăm toţi ordinele sale, oricare ar fi acestea! Şi treaba va merge! Faptul că de când ne ştim şi până azi am rezolvat nimic, stă în plângerea ,,reformiştilor" de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi noi astăzi.
,,În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Că sunt ascuţiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire!"
Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nimerite, în fruntea bucatelor, au subordonat întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei, setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul s-a făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se, fără ambiţii, oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi. De ce nu le-am dat peste mână, peste cap trădătorilor sau celor care subminau binele nostru comun? De ce i-am lăsat să ne facă rău? De ce continuăm să-i punem şi astăzi în fruntea ţării pe aceia care ne fac rău şi ne duc la pieire? N-ar fi mai bine să-i dăm jos şi să punem un om competent şi de încredere acolo? Din câte milioane de români trăiesc în lume nu găsim unul singur care să ne conducă cu profesionalism, conform INTERESULUI NAŢIONAL şi care să ne scoată la lumină? Este nevoie iar să apelăm la un străin (RUŞINE NAŢIONALĂ) ca în 1866 să ne arate drumul ce trebuie urmat? În 1736-1739, în timpul unuia dintre războaiele ruso-austro-turce, decise să rezolve Chestiunea Orientală, nerezolvată nici până astăzi, dovadă bombardamentele din Kossovo, ne-am însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptam în armata germană, cât şi în armata turcă şi cei mai mulţi pe cont propriu, ca nişte haiduci împotriva coloniştilor catolici. Cu stupoare notau agenţii imperiali, că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind ,,Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcul, nici cu neamţul"! Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii ceritorilor Lumii Vechi, un popor de SUPRAVIEŢUITORI! Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate, au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până când Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, în Războiul Crimeii. Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor boieri şi să realizeze dintr-o ficţiune numită ,,Pricipatele Unite ale Moldovei şi Valahiei", printr-o luptă tenace în perioada 24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861, unirea reală într-un singur stat cu numele de ROMÂNIA! Ei n-au muşcat momeala otrăvită a unui stat federal de tipul Moldo-Vlahia, care să poată fi rupt oricând în bucăţi, cum au greşit alţi vecini ai noştri (Ceho-Slovacia, sau Regatul Sârbo-Croato-Sloven) şi care acum s-a ales praful de ele. România nu ai în ce s-o rupi! De aceea probabil şi astăzi le stă la unii acest nume ca osul de peşte în gâtlej, că nu ne pot face rău! Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rossetti : ,,am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărâţi şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii"! Deci acesta era secretul reuşitei, UNIREA! Altfel nu se putea atunci, altfel nu erau şanse de reuşită! Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unirea socială şi politică a românilor a rezistat atunci până la îndeplinirea obiectivului Unirii! Aşa am reuşit să clădim România! Numai aşa! Dar a capotat ulterior, în faţa magicului cuvânt ,,Reformă"! Proiectul de reformă agrară din 1862 i-au făcut pe cei care purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte din marxişti, boieri! Este cazul lui I. C. Brătianu, sufletul Monstruasei Coaliţii, care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi unirea între 11 februarie-10 mai 1866! Dar ţara fusese pusă aşa de bine pusă la punct, încât a supravieţuit fără conducător 88 zile, cu toate atacurile statelor vecine, care ne voiau dezmembraţi! În locul lui Cuza, care a acceptat sacrificiul în numele INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva! Uităm datorită meritelor incontestabile a lui Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizare a României, că la apusul carierei sale, el a stat alături de Carol I, acceptând şi supervizân semnarea tratatului de alianţă cu Austro-Ungaria, în 1883, îndreptat nu numai împotriva Franţei şi a Marii Britanii, ci a INTERESULUI NAŢIONAL! ca o ironie a sorţii, cel ce va relua munca lui Kogălniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie, dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că ,,În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te facă să le compromiţi, coborându-te de pe tărâmul înal şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicistitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine şi ora răsplătirii!" Dar de ce era necesară o astfel de punere la punct? Pentru că adevărul despre elita noastră politică din primele decenii ale secolului trecut, elita care este astăzi atât de idealizată, diferă ca Cerul de Iad faţă de ceea ce ni s-a inoculat nouă prin educaţie despre ea şi fără cunoaşterea acestui adevăr am ajuns să facem greşeala scump plătită din 1996, de a ne lăsa pe mâna celor ,,15000 de specialişti", adică propriilor noastre himere. În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, C. Argetoianu, făcea din interior radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel ... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice. Toată lumea făcea politică europeană, dar nimeni pe cea românească, adică toţi se preocupau de soarta Europei şi nimeni de cea a României! Petre Carp întreba indignat pe Ionel Brătianu : ,,Care este interesul nostru domnule? Să învingă panslavismul sau pangermanismul?" Eu mă întreb de ce nu românismul? În fine, alte ,,isme" ... Românii se împărţeau în francofili şi germanofili, ţineau ori cu Antanta, ori cu Puterile Centrale şi cereau intrarea României în război de partea celor pe care-i simpatizau, fără să le pese de interesele româneşti, de ceea ce ar fi fost mai util şi mai bine pentru ţară. Nimeni simţea româneşte în acele clipe. Europa nu a permis Unirii celei Mari, pentru care au murit un milion de oameni şi pentru care nici până azi nu le-am stabilit o zi pentru comemorare, să existe decât 20 de ani, după care, în anul marii trădări naţionale, 1940, când diplomaţii leşinau ca midinetele, când generalii se ascundeau ca laşii şi când afaceriştii români, interesanţi numai de interese proprii i-au semnat sfârşitul, toţi trădându-l pe regele Carol II şi acceptând ruşinea şi umilinţa supremă de a ceda o treime din teritoriul naţional fără să se tragă un singur foc de armă! Cu o singură excepţie, maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion, care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi prin foc de mitraliere, în faţa Putnei, acolo unde se află şi astăzi graniţa dintre România şi Ucraina. Iar răsplata i-a fost pe măsură! Proclamat de Rusia ,,criminal de război", figurează şi astăzi pe lista infamiei, în ţara care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii care vânzând secrete militare şi economice străinilor, nu l-au trădat pe Ceauşescu, ci ROMÂNIA!!!!!!!!!!!! În aceaşi situaţie se află ÎNTREGITORUL, militarul demn şi de carieră, care a reînviat virtutea românească, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL, fără aliaţi de ocazie consfinţiţi prin tratate! ,,Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este PATRIA, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată!"(Ion Antonescu) Pentru că nu unirea pământurilor noastre într-un întreg a fost ,,cheia de boltă" a edificiului nostru naţional, ci ,,unirea-n cuget şi-n simţiri"! Azi de ce orbiţi de colapsul spre care ne îndreptăm,ar trebui să ne punem întrebări ... AI VOIE? Ai voie, în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiilor viitoare? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral că binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) ,,aleşi", despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să calci în picioare un întreg popor, visele şi idealurile lui? Ai voie să vinzi, în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL, suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci, etc, dacă acestea îţi aduc ţie câştig personal şi dacă tu vei trăi bine după aceste ,,tranzacţii"? Gândeşte-te, spunea Geniul Naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că ,,Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii, care vor veni!"(Mihai Eminescu) iar ,,INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-ne că avem şi NOI, o misie de îndeplinit în lume!"(Nicolae Bălcescu) Toate acestea, evident, cu condiţia ne a ne ţine cu toţii ,,strânşi şi uniţi sub nobilul steag al unirii"!
Cine s-a săturat de România, este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul şi avuţia morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi! Pentru că nimeni are dreptul să ia decizii pentru alţii! De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele! De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI! Românul ... duşmanul românului! Singurul etern ... De mii de ani adormim cu speranţa că poate generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în ,,isme", nu pe pământ străin, ci în sine! Să fi sosit oare clipa? Să fim oare NOI acea generaţie care să răsturnăm toate vechile obiceiuri ale strămoşilor noştri şi să ne croim NOI altele, mai bune, mai corecte şi cu ajutorul cărora să reclădim o Românie mândră şi competitivă? Să fim NOI oare generaţia care nu ne va fi frică să luăm greutăţile în piept şi să facem ceea ce trebuia de secole? Să nu mai fugim în străinătate unde să luăm totul de-a gata, ci să rămânem aici şi să înfruntăm greutăţile? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de soldaţi şi nu numai de Napoleoni, care vom aceepta să ne unim toţi sub comanda unui singur om şi să facem ceea ce trebuie făcut? O generaţie unită, capabil să-şi schimbe mentalul genetic moştenit, de ,,supravieţuitor" într-unul de ,,cuceritor"? Şi dacă da, această generaţie va înţelege ea oare că nu Canada trebuie cucerită, nu S.U.A., nu Germania, nu Italia, nu Franţa, ci ROMÂNIA? Mântuitorul Iisus Hristos ne îndemna : ,,Îndrăzniţi, eu am cucerit lumea!" Deci de ce nu îndrăznim?
În final, rog să-mi permiteţi să mă folosesc de câteva fraze frumoase, cântate de formaţia Nimeni Altul, care se potrivesc foarte mult cu acest articol : ,,Nici eu, nici tu nu suntem fii de senatori sau deputaţi, suntem fii ai bravilor soldaţi, care ne-au zis luptaţi! Nu vă mai temeţi, vom câştiga gloria în război! De ce să mă închin la bani când am de atâta timp un Dumnezeu, care mi-a fost aproape mereu, aproape la greu? Ce tot facem compromisuri dacă nimeni nu ne vrea? De ce să fim aşa? De ce să stăm noi cu capul plecat când suntem fii ai bravilor soldaţi care niciodată n-au îngenuncheat? Dar ştiu că nu e încă prea târziu să ne facem un alt viitor, ştiu că bătrânii vor să ridicăm sus sfântul nostru tricolor! Aşa că fraţilor, ridicaţi-vă în picioare pentru onoare, şi fiţi ROMÂNI ADEVĂRAŢI, chiar dacă doare cel mai tare!"
Am încheiat aici acest articol, sper ca cei acre-l citiţi să luaţi aminte la ce este scris în el şi să încercăm cu toţii să reclădim un nou destin pentru România! Doamne ajută!
Aştept comentariile şi ideile voastre ...

Bibliografie :
Fraze celebre şi îndemnuri ale eroilor români
Însemnări politice ale oamenilor politici interbelici sau cronicari medievali
Articolele istoricului militar Mircea Dogaru
Melodia ,,Fii ai bravilor soldaţi", trupa ,,Nimeni altul"

marți, 11 mai 2010

Amintiri Medifun 2010

Ca în fiecare an şi în anul acesta, la început de mai s-a ţinut festivalul studenţesc de probe pe echipe şi distracţie, Medifun. Anul acesta trebuia să fie o ediţie specială, având în vedere că era una jubiliară, Medifunul aflându-se la cea de-a zecea ediţie. Ca în fiecare an eu am manifestat interes în a mă băga într-o echip şi a concura la acest spectacol-concurs. Din păcate, mare parte din echipa aceea de vis de anul trecut, cu care izbândisem să iau locul 1 şi să mă umplu de glorie,a ales să se retragă anul acesta, majoritatea fiind în anul 6 şi motivând timpul lor scurt pentru învăţat şi nervii şi oboseala pe care ţi le cauzează patru zile şi patru nopţi de concurs, probe, beţii şi nedormit pe care le asigură Medifunul. În urma plecării tuturor veteranilor din echipa cu care mergeam an de an la Medifun, până anul trecut, eu am rămas cel mai vechi şi cel care avea cea mai mare experienţă (4 Medifunuri în antecedente), aşa că a căzut în grija mea să creez o altă echipă, să îi devin şef şi să o conduc pe drumul victoriei. Din păcate a trebuit să merg cu exact o săptămână înainte la Iaşi, pentru Congressis şi am lăsat echipa singură, atunci când avea mai multă nevoie de un coordonator. Atribuţiile mele au fost preluate provizoriu de către Alexandra, fiind executate cu profesionalism de către fată, motiv pentru care nu pot decât s-o laud. Ea a cimentat echipa, ea le-a luat nr de telefon, mail şi restul. Ea s-a ocupat de cumpărarea tricourilor şi obţinerea celor necesare (ajutată şi de Vlad), în concluzie echipa de anul acesta a fost opera ei. Se preconiza ca Alexandra să reuşească să-i ia locul Ruxandrei de anul trecut şi să devină coordonatorul activ al echpei, persoana care să pună lucrurile în mişcare. Duminică seara m-am întors de la Iaşi şi am preluat echipa în mână. Tot ce fusese făcut până atunci purta pecetea Alexandrei şi era treabă bună. Luni seara am înscris echipa la Ligă, pe mine şef de echipă, Vlad, conducător secund iar Alexandra ca şi persoană responsabilă cu ordinea.
Trebuia să ne punem un nume de echipă, aşa că ne-am strâns într-o zi ca să-l stabilim. Eu eram adeptul păstrării numelui de anul trecut, cu toate însemnele şi lucrurile moştenite, (eu consider că un lucru bun nu trebuie schimbat, ci perseverat) dar majoritatea echipei s-a opus. Au fost nenumărate idei, dar niciuna nu reuşea să se impună. Aşa că am luat o decizie inedită. Am decis ca să mergem pe stradă şi să întrebăm primul cetăţean care ne iese în cale cum îl cheamă şi ăla să fie numele echipei. Întâmplarea a făcut ca cetăţeanul întâlnit să poarte numele de Aurel, aşa că noi am numit echipa Aiurel. Imediat ne-am aşternut să creem imnul echipei (preluare de pe imnul naţional), tema echpei (voiam să fim o echipă de tocilari), steagul şi sceneta echipei (ceva în legătură cu viaţa unui tocilar la facultate şi cum se prosteşte el). Un tur rapid al echipei dovedea că era vorba de o echipă cât se poate de eterogenă în acest an (MM, medicină, asistenţă, kinetoterapie, Petru Maior, atât de anul trecut, cât şi persoane noi şi inclusiv persoane străine de Mureş). În câteva zile această echipă trebuia pusă pe picioare şi făcută să acţioneze ca o echipă unită. Trebuia să ne cunoaştem, să ne simţim, să acţionăm unit. Pe umerii mei cădea astfel o responsabilitate specială. Era pentru prima dată când eram şef la Medifun, aveam o echipă eterogenă de condus, un loc 1 şi o cupă de apărat şi păstrarea vie a onoarei în faţa unor echipe precum cea a MM-ului, sau a unor persoane individuale, pe care nu voiesc a le rosti. Trebuia să câştig neaparat şi în acest an, ştiam asta şi tocmai acest lucru îmi crea un stres fără margini. Trebuia să arăt că sunt capabil să ţin o echipă în mână şi să o coordonez spre victorie. Trebuia să închid câteva guri.
Seara de joi a decurs bine, proba pentru căpitani, fiind făcută foarte bine de către mine. Ne-au pus să bem o farfurie de vodkă numai cu gura, fără să ne ajutăm de mâini şi să trecem cât mai mulţi viermi vii dintr-o cutie în farfuria golită, ajutându-ne numai de 2 beţişoare chinezeşti. Am avut buna inspiraţie să apuc cutia de margine şi s-o răstorn în farfurie, aşa că am avut cei mai mulţi viermi băgaţi. Tot luni am avut ocaziunea să-mi cunosc mai bine şi cu adevărat toţi membrii echipei şi să le aflu numele şi altele. În prima seară probele au curs gârlă, fiind, după părerea mea cea mai organizată seară. Am făcut lanţuri de păpădii (locul 2), caricaturi, concursuri de miss şi altele.
A doua zi, la probele sportive, lucrurile pentru noi au stat bine la tenis de câmp şi la proba cu karturile, în rest am ratat pe linie. Proba cu rolele din păcate s-a anulat, afară plouând cu găleata. După ora 16.00 ploaia s-a potolit aşa că organizatorii ne-au dat alte probe, pe care noi le-am dus la îndeplinire cu brio. Fiind primul an ca şi şef, având atâta presiune pe mine (nu trebuia să permit s fiu întrecut de alţii, era onoarea mea în joc) am început să mă stresez la culme, să ţip la colegi, să-i grăbesc, să-i ţin permanent sub stres, ceea ce a deranjat pe mulţi, totul degenerând spre seară cu decizia lor de a mă ignora la ultima probă dată. Îmi era teamă că scăpam echipa de sub mână. Unde era acum Ruxandra, cu stilul ei genial de a coordona echipa? Într-un final, Lore a venit la mine, a întreţinut o discuţie serioasă cu mine în care îmi arăta unde am greşit şi mi-a explicat că nu mai trebuie să fiu stresant şi cum să fac să recapăt bunăvoinţa colegilor din echipă. Am trecut imediat la executarea sfaturilor Loredanei şi am observat că fata avea dreptate. I-am lăsat în grijă Alexandrei să facă coregrafia pentru un dans ce trebuia executat şi pe Vlad să preia interimar echipa. Spiritele s-au calmat. Coregrafia noastră a fost originală, fiind singurii care am cântat pe viu (nu cu piesă înregistrată) şi singurii cu melodie românească (am cântat şi făcut coregrafie pe melodia : Dacă vesel se trăieşte). Am hotărât toţi membrii echipei să bem cu moderaţie şi să ne păstrăm activi, deoarece ne aşteptam la lista neagră, care se anunţa a fi dificilă. Din păcate au avut loc incidente în Cuba, discoteca unde ne aflam (au intrat câţiva indivizi străini de Medifun care au făcut scandal şi s-au încăierat cu câţiva concurenţi) aşa că lista neagră s-a suspendat pentru următoarea noapte şi noi am plecat cu buza umflată la cămin. DE notat în această seara a fost proba de travestiţi unde colegul meu de echipă, Alin a reuşit să se costumeze cât mai natural şi să ia locul 1.
Organizarea s-a dus de râpă începând cu sâmbătă. La probele sportive rămase nu au venit decât 2 organizatori, care, nefăcând faţă a trebuit să ne arbitrăm noi pe noi înşine. Bucuria noastră a fost că am reuşit să obţinem locul 1 la baschet fete, Miri şi Adelina făcând minuni şi bătând tot ce au găsit în cale. Voleiul s-a anulat din lipsă de timp. Probele de iarbă de anul acesta s-au transformat în probe pe ciment (s-a ţinut la Promenada), ca să numai zic că au fost enorm de puţine în comparaţie cu alţi ani. Eu am participat la o probă î care mi se cerea să obţin cât mai multe produse care însumate să dea valoarea de 240 lei. Sceneta noastră, având în vedere că nu am exersat-o prea mult anul acesta, nu ne-a ieşit chiar aşa cum ne doream noi, dar în mare, lucrurile au evoluat bine. Din păcate în noaptea de sâmbătă spre duminică tot în Cuba am ţinut cheful, numai că de data aceasta intrarea s-a făcut pe baza ecusonului de membru de echipă şi s-au angajat câţiva paznici pentru a mai evita neplăcerile. Tot în această seară s-a dat şi lista neagră. Având în vedere că lista originală fusese părădată şi aflată de membrii uneia dintre echipe, s-a procedat la schimbarea ei rapidă, aşa încât lista a devenit una prea accesibilă şi nu s-a cerut decât o oră pentru îndeplinirea ei. Şi aici echipa mea s-a descurcat la înălţime, reuşind să aducem 9 din cele 10 lucururi cerute.
Ziua de duminică, era rezervată ca în fiecare an organizării paradei Medifunului şi a probelor speciale, cu punctaj dublu de la Teatrul de Vară. Din păcate a plouat mult în dimineaţa de duminică, iar organizatorii, deosebit de fricoşi şi fără idei, au decis anularea paradei şi a probelor de la Teatrul de vară şi ţinerea ultimei zile de Medifun tot în Club Cuba. Aşa că, a zecea ediţie a Medifunului, ediţia care voia să fie aniversară, purtând dealtfel numele de Medifun de 10, s-a transformat în mod trist şi patetic în Medifun de Cuba. Personal consider că aceasta a fost cea mai slabă organizare din cele 5 medifunuri trăite de mine şi ediţia unde eu m-am distrat cel mai puţin. Dar asta e situaţia. Probele de duminică n-au fost pe departe la fel de reuşite şi de tari ca în anii trecuţi. Totul a ieşit un fiasco, şi ca şi făcut, în ceea ce priveşte echipa mea, Aiurel, am dat-o în bară mai la toate probele. De exemplu eu am picat întâmplător la proba de karaoke şi am falsat atât de tare, că până şi un măgar cred că răgea mai melodios. Am trăit toţi cu sufletul la gură lista finală a locurilor şi premierea. Deşi nu ne aşteptam, am reuşit să luăm locul 3. Bucuria a fost enormă, bineînţeles, având în vedere că mai mult de jumate din membrii echipei erau la primul lor medifun. Îmi amintesc că eu la primul meu Medifun am luat locul 8. Cu toate că în plan personal, acest loc 3 de anul acesta reprezintă un regres (faţă de locul 1 de anul trecut) totuşi nu pot ascunde faptul că mă simt fericit că l-am obţinut şi bucuros că am reuşit să trec cu bine şi cu capul sus de primul meu Medifun în care am fost şef şi a trebuit să coordonez o echipă. Pentru mine este un pas înainte. Un singur regret am, acela că a fost deasupra mea, pe locul 2 echipa MM-ului, ai cărei membrii nu au ezitat să râdă de mine şi să mă ia peste picior pentru faptul că echipa lor a fost superioară echipei mele (ei uită probabil că anul trecut ei au lua locul 3 iar echipa mea locul 1). Asta e, lipsa veteranilor echipei şi a vechiului şef, Marius Ciorba, s-au simţit şi echipa a fost nevoită să regreseze un pic. Dar hei, am fost totuşi pe podium, deci ... să cânte muzica, să curgă vinul, am luat locul 3!
Din cauza crizei, probabil anul acesta nu ni se vor mai înmâna cupe la locurile 1-3, ceea ce mă întristează, având în vedere că aş fi vrut şi eu să am un trofeu în vitrină, cu care să mă pot mândri. Bine, ca să fiu sincer, nici măcar baxul de bere, atât de banal nu am reuşit să-l obţinem încă, d-apoi cupa. Rămâne să mai aşteptăm câteva zile, să vedem ce se va întâmpla.
Un alt lucru care mă bucură este că am reuşit să-mi fac mulţi prieteni noi şi să-mi întăresc prieteniile cu cei vechi. Urmează ca săptămâna ce vine să mergem toată echipa şi să sărbătorim pe Malul Mureşului la o bere şi un grătar. După cum spunea Moni, o membră a echipei : ,,Sper să mai rămânem o echipă şi după terminarea Medifunului". Eu sper că da, trag nădejde că da.
În concluzie, Medifunul de anul acesta a fost o nouă şi frumoasă experienţă din viaţa mea, pe care să o adaug la lista aventurilor mele, un Medifun în care am învăţat cum se conduce şi coordonează o echipă, dar şi cum să iau notă şi să le ascult şi lor doleanţele şi să-mi cer scuze atunci când greşesc. A fost un Medifun al câştigului, un Medifun al prieteniei. Închei, având speranţa în suflet că prietenii care mi i-am făcut anul acesta îmi vor rămâne o viaţă şi că anul ce va veni va însemna reînvierea echipei şi reparticiparea în acelaşi efectiv (poate cu Ruxandra, Ana Codreanu, Marius Ciorba şi alţi veterani indispensabili) la Medifun 2011. Felicitări echipa Aiurel! Am învins!

Completare (18 mai) :
M-am trezit astăzi atacat de către cineva pe motivul că nu recunosc meritele adevărate pe care le au colegii de la Petru Maior în organizarea echipei şi în câştigarea probelor şi a locului 3 de anul acesta. Declar din capul locului că aceste acuzte sunt false. Am fost încă de anul trecut prieten bun cu o parte din ei, iar anul acesta mi-am făcut mulţi alţi prieteni de la Petru Maior. Atât anul trecut, cât şi în acest an membrii echipei proveniţi de la Petru Maior au dat dovadă de profesionalism cât şi de competenţă, fiind o componentă importantă şi indispensabilă în formarea echipei şi a victoriei ei. Dealtfel, anul acesta a fost o echipă chiar mai mult compusă din colegi de la UPM decât de la UMF, dar se pare că acest lucru nu are importanţă pentru anumite persoane. Vlad, şeful secund al echipei a fost unul dintre cei mai buni membri ai echipei, a obţinut foarte multe puncte şi coordonat foarte bine lucrurile unde a participat. Dealtfel, toţi colegii de la UPM au dat dovadă de profesionalism. Adelina şi Miri au obţinut locul 1 la basket fete, Tudor şi Tibi s-au ocupat de partea tehnică, etc. Dealtfel, e interesant că niciun membru al echipei nu s-a simţit atacat de faptul că ar fi fost marginalizat sau că nu i s-au recunoscut drepturile şi importanţa lor, dar o persoană care nu a făcut parte din echipă îndrăzneşte să profere acuzaţii care nu au dealtfel nicio acoperire. Am fost şi rămân prieten bun cu toţi colegii de la Petru Maior, recunosc oficial în faţa tuturor importanţa deosebită în formarea şi mersul echipei şi vreau să-i felicit pe toţi pentru prestanţa lor la ultimul Medifun! Locul 3 obţinut nu se datorează numai unei singure persoane (cum sunt acuzat dealtfel), şi nici nu numai al colegilor de la UMF! Locul 3 şi bucuria victoriei se datorează tuturor celor 25 membri ai echipei care au luptat egal şi solidar pentru victorie, cât şi colegilor care nu au făcut parte oficial din echipă, dar ne-au ajutat permanent cu ce au putut ei. Felicitări tuturor şi mai ales felicitări colegilor de la Petru Maior pentru prestanţa lor!

joi, 6 mai 2010

Un an de când am cunoscut-o pe Marta

Astăzi, 6 mai 2010 se împlineşte exact un an de când am întâlnit-o prima dată pe Marta. Îmi amintesc şi acum momentul. Ne aflam câţiva din noi pe banca din faţa căminului 5, ne chinuiam să strângem echipa, că eram încă puţini şi am făcut cunoştinţă cu persoanele noi care erau prezente. Marta m-a impresionat încă de la început prin statura ei foarte mică, zâmbetul ei fermecător şi faptul că îşi pusese onoarea la bătaie, în numele echipei, prin obţinerea sediului, în sala de lectură de la etajul ei. În acele secunde nici nu bănuiam ce efecte catastrofale va avea această micuţă fată asupra mea şi cât voi avea eu de suferit de pe urma ei şi a relaţiei de prietenie ce urmam să o leg cu ea. Pe moment, nu-mi surescita nimic deosebit.
Atât joi, cât şi vineri relaţiile dintre mine şi ea s-au păstrat neutre, ca între doi colegi de echipă.Abia de sâmbătă, a avut loc o apropiere între noi doi şi eu şi cu Marta am procedat la o strângere a relaţiilor dintre noi. Cum anul trecut nu aveam aparat foto digital, i-am cerut ei dreptul de a-i folosi aparatul ei. Marta mi l-a dat şi cu el voi face de sâmbătă până luni o grămadă de poze, unele din ele rămase celebre. Am luat-o cu mine în tabăra turcilor, ca şi una din cadânele mele, iar mai apoi am dansat cu ea în acea seară la chef. Duminică am stat împreună o mare parte din timp, cât s-au ţinut probele, iar după câştigarea concursului, tot cu ea mă întreţineam. De asemenea, pe sâmbătă şi duminică am mers şi stat cu ea des prin camera ei şi am pus chestii la cale. Luni seara, la petrecerea de după Medifun am stat împreună pe malul Mureşului, am făcut poze comune şi ne-am distrat de minune. Se crea astfel o prietenie strânsă între noi doi, o prietenie adevărată cum mai rar reuşeşti să găseşti. Săptămânile ce au urmat prietenia noastră s-a întărit, o vizitam des şi ne distram împreună.
Şi cum orice apropiere foarte mare între un băiat şi o fată, riscă să degenereze, inevitabilul s-a produs. Spre începutul lui iunie, am ajuns să mă îndrăgostesc de ea. Nici până azi nu am reuşit să aflu adevăratele sentimente de atunci ale Martei pentru mine, dar ideea e că, din păcate, eu am fost prea laş ca să-i spun la timp de sentimentele mele, am făcut-o prea târziu şi într-un mod prea puţin onorific. Marta era deja plecată acasă, urma să nu ne mai vedem 3 luni, iar tocmai această distanţă a făcut ca la urechile ei să ajungă o seamă de minciuni şi de calomnii la adresa mea, capcană în care Marta, din păcate a picat foarte uşor. A devenit brusc foarte distantă faţă de mine, rea, rece, ajungând să mă deteste şi să-mi arunce cuvinte jignitoare. Aflându-mă în imposibilitatea să mă apăr, am decis să suspend relaţiile cu ea şi să încerc să mă explic, în octombrie, la revenirea la facultate. Datorită acestui eşec îngrozitor, am avut parte în iulie de acel dezastru îngrozitor şi umilitaor, de care nu aş dori să discut, onoarea şi demnitatea mea având de suferit ireparabil.
Din păcate, Marta a continuat să asculte zvonuri defăimătoare la adresa mea şi să creadă în ele (dacă ar fi avut încredere în mine măcar 1% din cât am eu în ea şi-ar fi dat seama ce patetice şi mincinoase sunt acele acuze), aşa că la începutul lui octombrie, supărarea ei pe mine nu îi trecuse şi nu voia să restabilim prietenia. Având concursul larg al bunei ei prietene, Alina, am reuşit până la urmă să dărâm toate acuzaţiile false asupra mea, în care Marta credea, să-i dovedesc cum stau lucrurile în realitate şi să o conving să redevenim prieteni. Dar lucurile vor degenera din nou în ianuarie, anul acesta şi de atunci, din păcate Marta şi cu mine din nou nu ne mai vorbim şi nu mai suntem prieteni.
În urma întregii acestei poveşti, nu poate rămâne decât un gust foarte amar şi tristeţea decepţiei. O relaţie între doi oameni care începuse frumos şi promitea enorm, a ajuns să devină unul din cele mai mari dezastre pe care eu am avut ghinionul să le trăiesc. Asta datorită lipsei de încredere în ea şi în cei din jur pe care o are Marta. Acum nimic mai contează, nici că am petrecut momente extraordinar de frumoase împreună cândva, nici că ne-am distrat, nici că avem unele pasiuni comune, nici că eu am fost îndrăgostit de ea. Acum s-a ales praful de tot! Un mare văl de întuneric şi de nebuloasă s-a aşternut peste tot... Şi tristeţe, multă tristeţe ... Marta a ales să plece urechea la falsurile care se spuneau despre mine, considerând că e în folosul ei să îşi piardă un prieten bun şi de nădejde, care a ajutat-o mereu şi continuă să o ajute, decât să rămână prietenă cu el. Aveasta e viaţa, din păcate nedreaptă şi dură uneori.
Închei, declarând cu sinceritate că regret enorm că am pierdut o prietenă aşa faină cum este Marta şi că regret toate lucrurile pe care am fi putut să le săvârşim împreună ca şi prieteni. Nu pot decât să mă rog ca Marta să fie fericită, aşa cum crede ea de cuviinţă şi sper ca într-o zi să realizeze cât de mult a pierdut refuzând să continue relaţia de prietenie cu mine şi cât de mult rău i-au făcut persoanele care au împins-o să mă respingă.

miercuri, 5 mai 2010

Ziua bărbatului

Femeile au ziua de 8 martie ca fiind ziua lor. Atunci ele se sărbătoresc şi se mândresc că sunt femei. Este ziua lor şi toată lumea o ia ca atare. Noi bărbaţii le urăm La mulţi ani, le cumpărăm flori, le ducem la cinema, teatru, în oraş, sau pur şi simplu le pregătim ceva frumos acasă. De, sunt partenerele noastre de viaţă şi trebuie să le răsfăţăm şi pe ele din când în când nu? Crearea unei zile internaţionale a tuturor femeilor undeva pe la mijlocul anilor 60 din secolul trecut a fost o idee foarte interesantă şi productivă. A fost înfiinţată de mişcările feministe din acea vreme şi se voia ca să sensibilizeze opinia publică că şi femeile sunt tot oameni, cetăţeni ai statutului, cu aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi bărbaţii şi că acestea merită o zi specială a lor. Dacă la început nu a fost decât o luptă a feministelor, în scurt timp s-a transformat într-o obişnuinţă această sărbătoare şi an de an femeile au fost giugiulite şi răsfăţate.
Dar cum egalitatea se vrea în tot, nu numai în anumite privinţe, bărbaţii secolului nostru, în anul 2007 au decis ca să se înfiinţeze şi o zi a bărbatului! Adică de ce numai femeile să aibă o zi a lor? Nu era corect, iar ideea i proiectul pionierilor din 2007 nu poate decât să fie salutat. Acesti bărbaţi s-au întâlnit în primăvara anului 2007 şi au deics ca în fiecare an ziua de 5 mai să fie sărbătorită ca şi Ziua Bărbatului, cu toate drepturile ce se cuvin acestei zile. Numai un an mai târziu, în 2008 se propunea în Parlamentul României (acţiune pur locală, nu ştiu şi dacă alte ţări au avut această idee) ca ziua de 5 mai să devină zi liberă pentru toţi bărbaţii din interiorul României. Legea trecuse de Senat şi urma să treacă şi de Camera Deputaţilor, dar din păcate au intervenit mişcările feministe autohtone care s-au împotrivit acestui demers şi au negat dreptul bărbaţilor de a primi liber de ziua de 5 mai. Până la urmă s-a renunţat la idee, 5 mai rămânând zi lucrătoare, dar ea continuă să fie sărbătorită anual ca şi Ziua Internaţională a Bărbatului, întocmai ca şi 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii.
Acest articol scurt scris azi nu are drept scopt decât sensibilizarea femeilor de a ne adresa şi nouă măcar un la mulţi ani de ziua noastră, aşa cum facem şi noi de ziua lor. Şi dacă noi le mai luăm şi cadouri şi le dezmierdăm, ele măcar să-şi amintească de ziua noastră şi să ne spună un simplu La mulţi ani! Ziua bărbatului există şi ea trebuie sărbătorită!
Din partea mea, un La mulţi ani tuturor bărbaţilor din lumea asta!

Aventura de la Congressis 2010

Anul acesta, ca şi anul trecut am decis să merg şi la congresul ştiinţific medical de la Iaşi. Bine, eu am voit a merge şi la Medicalis, la Cluj, da se pare că băieţii ăia veseli mi-au picat lucrarea, pesemne că cică nu era bună engleza mea care o foloseam în rezumat. De parcă mergeam la un congres de engleză şi nu unul de medicină! În fine, în februarie am decis să mă bag şi la Iaşi, aşa că de pe la mijlocul lui martie am luat legătura cu organizatorii de la iaşi, să le spun că vin şi să-i întreb cam ce paşi am de făcut pentru a mă înscrie. Comitetul de organizare de la Iaşi, imediat ce a auzit că vin şi-a pus mâinile în cap! :)) Nu de alta, da anul trecut le făcusem atâtea probleme, că erau cât se poate de sătuli. Persoana mea de contact de anul trecut, Cosmina dealtfel nici n-o mai vrut s-audă să fie iar contact la Mureş când o aflat că vin din nou! A trebuit să se sacrifice altcineva, Marcela, pentru ca şi Mureşul să aibă persoană de contact. Am discutat cu Marcela tot ce aveam nevoie, m-am înscris şi am tri mis rezumatul. Lucrarea mea era una bună şi experimentală, aşa că oricât de mult şi-au dorit să mi-o pice n-au reuşit şi au trebuit s-o accepte. N-am mai făcut greşeala de la Cluj şi am pus pe cineva care ştie bine engleza să-mi traducă atât rezumatul cât şi slaidurile de la lucrare, având ăn vedere că eu nu ştiu o boabă în engleză, iar limba oficială a congresului şi implicit a slaidurilor era engleza.
Pe 29 martie a sosit ziua cea mare şi m-am suit într-un microbuz cu destinaţia Iaşi. Mi-am luat cu mine cudărul îmblător cu sute de haine şi accesorii în el, plus laptopul, plus ghiozdanul de spate şi am purces spre Congressis 2010. Din păcate microbuzul a avut o întârziere de 40 minute când a ajuns în Mureş, din cauza unui accident de pe lângă Cluj, aşa că eram deja în mare întârziere faţă de ora la care trebuia să ajung. Drumul a fost fain, mai ales că am mers prin Lacu Roşu şi Cheile Bicazului, cu peisaje faine, dar din păcate nu am putut recupera timpul, aşa că am ajuns la Iaşi pe la 18.30. Festivitatea de deschidere a congresului începea la ora 19.00, aşa că Marcela n-a putut să mă aştepte şi a mers la ea să se schimbe ca să fie gătită. A trebuit să mă descurc singur să ajung la Hotel Moldova, unde eram cazat, să-mi las bagajele, să mă schimb cu viteza luminii şi să alerg într-un suflet, pe jos de-a lungul întregului bulevard Ştefan cel Mare şi Piaţa Unirii spre Casa de Cultură, unde era deschiderea.
Cum trăim în România, vă daţi seama că desciderea n-a avut loc la 19.00, ci a început cam cu 25 minute întârziere, deci am avut timp să ajung şi să mă instalez. Aici am avut plăcuta surpriză să o găsesc pe Cosmina, m-am aşezat lângă ea şi am urmărit festivitatea. Cursul decanului de la Iaşi a fost la fel de comic şi de interesant ca întotdeauna, iar cockteilul de după mi-a plăcut cum a fost organizat. Am mers mai apoi la hotel şi m-am schimbat în ceva mai lejer şi m-am întors în Dublin Irish Pub unde se ţinea cheful din prima seară. Aici am chefuit cu colegii mei de la Mureş, dar am stat mult timp şi cu colegii de la Iaşi din organizare. Am observat în foarte puţin timp că organizatorii congresului ieşean nu mă uitaseră de anul trecut (la ce probleme le cauzasem, cred şi eu) şi mă salutau cu toţii şi discutau cu mine. Georgică, şeful lor m-a interceptat, a dat noroc cu mine şi m-a întrebat râzând dacă am de gând să fiu o pacoste ca şi anul trecut. I-am răspuns că vreau să fiu cuminte, iar el a râs. Nici Marta (după părerea mea, urmaşa lui Georgică la şefie) nu mă putuse uita şi m-a salutat cu zâmbetul pe buze. No şi ce face românul când dă de băutură gratuis? Aţi ghicit! Bea până numai ştie de el. Apăi eu nu băui chiar aşa mult, dar am tras niţel la măsea, aşa că plecai cam pe trei cărări de acolo.
A doua zi, m-am trezit uşor mahmur, dar cu o sticlă bună de Fanta şi nişte dulciuri am reuşit să-mi revin. Am plecat spre workshopul unde eram înscris, la hipnoterapie cu speranţa că îl voi asculta în limba română. Din păcate anul trecut, s-a întâmplat ca unul din cele două cursuri pe care le-am frecventat să fie ţinut în limba engleză, iar cum eu nu înţeleg o boabă vă daţi seama că am priceput nimic din ce s-a vorbit. Ca să numai zic că am şi trăit sentimentul îngrozitor de a mă simţi străin în propria mea ţară. Din fericire workshopul s-a ţinut în română, profesorul a fost chiar super fain şi ne-a învăţat multe, de exemplu cum să trecem peste problemele noastre psihice, cum să intrăm în transă pentru a ne relaxa şi cum să abordăm din punct de vedere psihologic o problemă delicată, pentru a avea ca şi finalitate o victorie, pentru ca nimic să fie imposibil pentru noi. Apoi am mers în sala unde se ţineau prezentările de la Preclinic, cu speranţa că voi prezenta şi eu vineri (eram planificat sâmbătă, dar nu voiam deloc asta). A fost o surpriză plăcută să văd că până şi comisia mă ţinea minte de anul trecut şi i-am rugat să-mi permită să prezint de vineri. Au fost de acord, iar Marta mă trecuse în planul de zi, dar din păcate au fost mulţi care s-au întins cu prezentarea cât o zi de post, aşa că, din cauza depăşirii timpului alocat, Marta a trebuit să mă scoată din listă şi să încerce să mă treacă înapoi pe sâmbătă.
După ce am servit masa, la prânz, am plecat împreună cu colegul meu de cameră, Dorin, de la Cluj, prin oraş ca să facem poze. Am străbătut mare parte din centru şi am făcut poze, apoi am mers la masa de seară. De menţionat este reacţia pe care a avut-o Andreea, persoana de contact de pe Cluj când m-a văzut că eram în grupul ei. Având în vedere ce colegi fiţoşi am avut eu de la Mureş, vă daţi seama că n-am putut să mă cuplez cu ei şi m-am ataşat şi eu altui grup. Întâmplarea a fost Clujul. Anul trecut susese Braşovul. :)) Andreea, când m-a văzut m-a luat tare şi m-a întrebat că de unde sunt şi de ce nu stau pe lângă Marcela, dacă ea e persoana mea de contact. No, eu am crezut că deranjez aşa că am voit să mă retrag, dar pân la urmă treaba s-a rezolvat, iar eu am rămas în echipa de la Cluj.
Seara de vineri spre sâmbătă a fost una interesantă. Tema era să ne prezentăm fiecare avatarul care ne reprezintă. Trebuia să venim îmbrăcaţi în ceva interesant care să sară în ochi şi să ne individualizeze. Eu, evident, după cum mă ştiţi, am muşcat momeala, şi am luat în serios cerinţa organizatorilor şi am venit îmbrtăcat într-un tricou cu Dracula şi cu carioci colorate. Am rugat o colegă de acolo ca să mă ajute şi să mă macheze, astfel încât să mă transforme în Contele Dracula. Colega, mai nebună decât mine, pesemne, s-o apucat şi m-o desenat pe toată faţa, mi-o desenat sânge curgându-mi din gură şi m-a dat cu ruj pe buze, ca să imite că abia m-am înfruptat dintr-un gât suculent. Eu, ştiind că a doua zi trebuia să prezint lucrarea, m-am abţinut de la a mai bea mult alcool şi m-am limitat la a face numai poze şi a dansa. Pe la ora 2.30 noaptea, fiind obosit am hotărât a mă retrage la hotel.
A doua zi, de dimineaţă am luat micul dejun şi mai apoi am asistat la cursul de Pandemie ţinut de decanul facultăţii de la Iaşi. Din fericire a fost în română, ceea ce nu a putut decât să mă bucure. În ceea ce priveşte prezentările de lucrări lucrurile au stat interesant. Toată lumea a prezentat în engleză, înafară de, evident, subsemnatul. La ce engleză de super baltă cunosc eu aveam de ales între a mă bâlbâi şi a mă face de ruşine în engleză, eventual să citesc slaidurile şi să-mi fac praf lucrarea, şi de a vorbi fluent şi a-mi prezenta foarte frumos şi elegant lucrarea în limba română. Evident, eu am ales varianta a doua, nu de alta, dar am voit ca lucrarea să-mi iasă bine, ca să nu amintesc pentru a mia oară că suntem în România, ce Dumnezeu. Şi mai e ceva fraţilor. În a doua zi, la Preclinic eram în sală peste 60 de oameni, toţi romîni, şi am prezentat 34 studenţi toţi români. Personal mi s-a părut o dovadă de snobism a ne apuca cu toţii să ne ţigănim în engleză, numai ca să ne dăm noi mai rotunzi şi mai catolici decât papa. Nu de alta, da mulţi dintre ei nu ştiau nici bruma mea de engleză şi nu au făcut decât să se facă de râs şi să-şi distrugă lucrările. În fine, cu toate că comisia m-a ameninţat că mă va depuncta şi nu-mi va da premiu, eu am rămas ferm pe poziţie şi am fost singurul care mi-am găsit curajul să îi sfidez şi să-mi văd mai departe de princiile mele. Am prezentat în română şi cine a fost de faţă poate mărturisi cât de frumos mi-a ieşit. În fine, până vom învăţa şi noi românii să avem mai multă demnitate, va mai trece ceva timp. Trist, dar din păcate aceasta e realitatea.
După prânz, m-am lipit iar de colega şi prietena mea Cosmina (nici anul ăsta n-a scăpat de mine) şi de colegele de la Cluj şi am vizitat parcurile din Iaşi şi Sala Paşilor Mărunţi de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza. M-am distrat enorm de mult şi nu am putut decât să fiu fericit că am revenit la Iaşi şi anul acesta şi m-am împrietenit cu atât de mulţi oameni. După cină, am făcut o vizită împreună cu colegele de la Cluj la Cosmina în cămin şi mai apoi prin oraş.
Ultima seară nu a fost foarte bine organizată anul acesta (anul trecut fusese foarte bine organizată, cu muzică bună), dar din fericire şansa mi-a surâs din nou. Foarte puţini colegi au venit în acea discotecă aşa că am fost nevoit să caut persoane noi. Şi aşa m-am întâlnit cu o fată super faină, Cris, cu care m-am împrietenit şi m-am distrat. În ultima zi am mers şi am vizitat Muzeul Unirii şi apoi am participat la festivitatea de încheiere, unde am cerut tuturor prietenilor făcuţi să-mi lase o amintire şi un autograf. Printre cele mai frumoase autografe au fost ale Andreei, Marcelei şi a lui Cris. Nu am luat premiu, aşa cum m-a ameninţat comisia, am luat numai diplomă de participare. Dar toată lumea m-a felicitat pentru curajul meu de a sfida comisia şi pentru originalitatea mea în toate. Mi s-a promis că nu voi fi uitat şi au ţinut toţi să îmi ceară să mai vin şi în 2011 pe la ei. Inclusiv Georgică, Marta sau Cosmina cărora le-am făcut în 2009 capul calendar mi-au adresat cuvinte frumoase.
M-am despărţit de toţi cu tristeţe şi regret că se termina sejurul la Iaşi şi m-am suit în maşina unui coleg de-al meu şi m-am întors la Mureş.
Şi aşa, o nouă pagină din viaţa mea s-a scris. Congressis 2010 s-a încheiat, va sosi curând Medifun 2010! Nu pot decât să mă bucur pentru pleiada de prieteni pe care mi i-am făcut şi abia aştept şia nul care va veni să merg din nou şi să le fac capul calendar la băieţii de la Cluj. Mai ales că anul viitor, s-ar putea Marta să mă suporte că Georgică va pleca. Tuturor, o zi bună.
Abia aştept comentariile voastre, mai ales ale colegilor de la Iaşi. Oricum, ţin să le mulţumesc mult colegilor organizatori de la Iaşi care s-au ocupat exemplar de mine şi m-au făcut să mă simt bine.

duminică, 25 aprilie 2010

Katynul românesc - masacrul de la Fântâna Albă

Impresionaţi de vechile şi noile drame ale polonezilor, românii sunt parcă condamnaţi să-şi uite trecutul şi propriile lor tragedii. Un masacru petrecut acum aproape 70 de ani ne dă dreptul să spunem că a existat şi un Katyn românesc. Din păcate, el nu este comemorat de către autorităţi şi de către românii de rând aşa cum se cuvine. Dacă toţi ştim despre drama fraţilor noştri din Polonia şi cât au suferit ei în 1940-1944 din cauza ocupaţiei sovietice, doar puţin dintre noi cunoaştem că acum 69 de ani, în aprilie 1941, la Fântâna Albă, în Bucovina ocupată de URSS, 3000 de copii, tineri, bătrâni şi femei au fost ucişi cu mitraliera de către sovietici.Potrivit martorilor oculari răniţii au fost masacraţi cu săbiile, iar apoi îngropaţi de vii. Au fost asasinaţi cu sânge rece, pe când voiau să treacă în partea de Bucovină încă rămasă României.
În iunie 1940 România era forţată să cedeze URSS un teritoriu de peste 51000 km pătraţi, locuit de peste 3 milioane de locuitori, majoritatea români,ca o consecinţă a pactului Ribentrop-Molotov. Imediat ce armata romînă a fost evacuată trupele din armata sovietică şi NKVD au ocupat teritoriul. La 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni de pe Valea Siretului,Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Colţeşti, Suceveni, purtând în faţa lor un steag alb şi însemne religioase,icoane, prapuri şi cruci de cetină, a format o grupare paşnică de peste 3000 de persoane ce se îndrepta spre noua graniţă sovieto-română. În Poiana Varniţa, la 3 km de graniţa română, militarii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure. Au tras din plin cu mitralierele, până au căzut toţi. Supravieţuitorii au fost urmăriţi călare şi spintecaţi cu sabia. După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi de vii, bătrâni, femei, tineri, sugari. Martorii spun că două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi până când toţi şi-au dat duhul. În zilele următoare mii de oameni au fost arestaţi de NKVD din Adâncata şi satele înconjurătoare. După câteva zile de torturi înfiorătoare au fost duşi în cimitirul evreiesc din apropiere şi aruncaţi de vii într-o groapă comună peste care s-a turnat şi s-a stins var. Alte crime similare au avut loc pe întregul teritoriu al Bucovinei şi Basarabiei ocupate de către sovietici. Sute de mii de români au fost exilaţi în Siberia şi Kazahstan.
Masacul de la Fântâna Albă nu poate fi singularizat însă, în intervalul iunie 1940-iulie 1941, când trupele române reuşesc să reocupe teritoriile româneşti pierdute, în teritoriul dintre Prut şi Nistru şi în nordul Bucovinei, s-a desfăşurat o adevărată dramă naţională. Ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă a fost mediatizat în România acelor ani, funcţiona în România şi un organ de presă, Gazeta Refugiaţilor. Un alt episod tragic s-a desfăşurat la Seratov, în noiembrie 1940, unde sunt ucişi într-o singură zi peste 15.000 civili români, având singura vină că voiau să treacă graniţa în România şi să scape de ocupaţie. La Ocniţa, Tighina, Orehei, Strojineţ sau în Herţa vor avea loc episoade similare. De asemenea, tot la Fântâna Albă, la data de 8 septembrie 1940, după terminarea slujbei de Sf. Maria, peste 7000 de refugiaţi români care voiau să treacă graniţa spre Rădăuţi, erau prinşi, torturaţi şi apoi ucişi cu rafale de mitralieră.
În intervalul iunie 1940-iulie 1941, în teritoriile cedate URSS-ului, aveau să moară, să fie deportaţi sau să fie torturaţi între 200000-250000 de români, care aveau drept vină doar faptul că se simţeau români şi că voiau să plece din acel zone spre teritoriile care rămăseseră ţării. Aici nu vreau să vorbesc de alte sute de mii de români ce vor suferi după 1944 în teritoriile sovietice, sau de drama românilor aflaţi în NV Transilvaniei cedat Ungariei Hortyste, despre ele voi vorbi cu alte ocazii. Aici vreau doar să sensibilizez un pic lumea despre faptul că şi noi românii am avut de suferit mult în urma tragediilor din timpul războaielor, că a existat şi un Katyn al nostru, că putem să dovedim că am suferit şi noi un genocid, un holocaust al nostru. Cu simţ de răspundere mă înclin în faţa suferinţei fraţilor polonezi, ce au pierdut la Katyn toată crema intelectualităţii lor sau a evreilor, care au avut de suferit din cauza genocidului nazist, dar mă simt nevoit să aduc în discuţie şi suferinţa poporului meu, pesntru a arăta că şi noi am suportat tragedia acestui război. În mare, între 1940-1947 cred că au murit sau au fost exilaţi aproape un milion de români, în teritoriile cedate Ungariei sau URSS-ului.
Mă întreb însă, de ce aceste lucruri, aceste genociduri asupra românilor nu sunt scrise în manualele noastre de liceu, de ce se omite acest lucru? DE ce să nu ştim şi noi de suferinţa noastră? DE ce doar alţii să-şi strigă în lume iritarea despre ce li s-a întâmplat, de ce numai alţii să-şi plângă morţii şi să-i comemoreze? Oare noi românii nuavem acest drept? Oare fraţii noştri morţi la Fântâna Albă sau altundeva, din cauza ororilor practicate de ocupant, nu merită şi ei să fie amintiţi în memoria poporului nostru? Să li se facă o slujbă anual, să li se aprindă o lumânare şi să li se aducă o coroană de flori? Atât mai putem şi noi afce pentru ei astăzi, dacă în 1940 am fugit ca laşii şi i-am lăsat în mâinile ocupantului.
Îmi închei articolul aici, cu speranţa că cititorii mei s-au simţit sensibilizaţi de aceste informaţii şi cu speranţa că istoria adevărată a poporului român, oricât de dură ar fi şi oricât de mult ar durea, nu va fi uitată şi va fi scrisă aşa cum e ea. Doamne ajută!

marți, 20 aprilie 2010

Cum a decurs Marisiensisul de anul acesta

Salutare tuturor, ştiu că n-am mai scris de mult pe blog şi-mi pare nespus de rău, dar nu prea am mai avut timp! M-am decis acum să scriu câte ceva despre ultima ediţie Marisiensis care tocmai a trecut! Anul acesta chiar am fost şi organizator, aşa că experienţa trăită este chiar uşor mai bogată. Aventura a început încă din martie când am început să facem şedinţele de ligă pentru organizare! În memoria mea vor rămâne ca şi seri memorabile de care îmi voi aminti cu plăcere. Mai ales de spiritul de organizare şi glumele lui Alex Matei, de zbieretele comice ale lui Mişu, cu toate că n-a reuşit vreodată să se impună aşa, sau de aerul mereu misterios pe care-l degajă Corina. Aici, la aceste şedinţe am cunoscut mulţi prieteni şi în sfârşit am putut şi eu să mă infiltrez mai adânc în Ligă, cu acte în regulă. Cam târziu, ce-i drept, dar e bine şi acum. Lăsând la o parte chefurile date de ligă în tot acest timp, de la care nu am lipsit la vreunul, vreau să trec direct la istoria congresului de anul acesta. Joi eu mi-am luat de mine putere să lipsesc de la toate stagiile şi cursurile existente şi am purces la a-mi ajuta colegii să pregătim mai bine şi mai în amănunt terenul pentru cele 4 zile de congres ce soseau. Am mers cu Zolog şi alţii să punem banere, am mers la facultă să împart invitaţii pe la profi şi programul congresului, iar pe urmă m-am ataşat de Ioana Hanca în a avea plăcerea să întâmpinăm participanţii externi care soseau şi se cazau la hotel. Între noi fie vorba aşa am putut şi eu să admir fete frumoase şi să-mi mai fac prietenii. Festivitatea de deschidere a fost foarte scurtă şi anostă, însă oricum, Casa de Cultură nu se umpluse nici jumătate di cât voiam noi. După împărţirea la fel de dezorganizată ca şi anii trecuţi a ghiozdanelor de congres (anul ăsta Colgate ne-a sponsorizat cu nişte ghiozdane roz bombon, micute şi strâmte, de parcă erau adresate unor fetiţe de grădiniţă şi nu unor studenţi la medicină de peste 20 de ani! cum naiba să mergi cu aşa pe stradă, mai ales ca şi băiat! Nici nu te încap măcar, mă rog poate pe fete ca şi Ancuţa sau Marta le încap, dar pe mine nu, oricât de slab mă vedeţi voi pe mine! :-j ). De la ora 20 a început cockteilul, organizat la Dublin Irish Pub în care s-au prezentat destul de mulţi participanţi, spre bucuria noastră, a organizatorilor. Muzica pusă a fost bină aleasă şi a cuprins cam toate genurile, mai puţin nenorocitele de manele, alternând elegant atât melodii româneşti, cât şi din late limbi. Pentru mine surpriza cea mai mare şi pot să-i spun şi plăcută, este că am reuşit să interacţionez cu Marta, după mai bine de trei luni de aversitate între noi doi şi chiar am onorat două dansuri împreună. Din păcate participanţii au început a pleca după miezul nopţii, probabil temându-se să nu fie obosiţi a doua zi, aşa că spre ora 1 noaptea rămăseserăm numai noi, organizatorii. Astfel că ne-am strâns toţi, ne-am împărţit sarcinile pentru a doua zi şi am plecat fiecare la odihnă. Trebuie să precizez că eu fusesem numit încă de joi de la prânz fotograful oficial al congresului, aşa că am făcut şi în acea seară şi în rest peste 400 de poze.
A doua zi eu am fost repartizat să am grijă de coffe-break la sala 2 de la UMF, împreună cu Oana, sală în care dealtfel aveam şi lucrările mele de prezentat. Deşi trebuia să prezint numai o lucrare, totuşi am fost nevoit să prezint trei, două din colegele şi coleboratoarele mele neputând, din motive subiective sau obiective să-şi poată prezenta singure lucrările. În locul unde eram eu, la sala 2 comisia a fost uşoară, atât Toma cât şi Jung nefăcând probleme (chiar am fost iritat pot spune de pasivitatea lor ciudată. aveam impresia că nu ascultă, că nu le pasă, în afară de câteva lucrări unde au intervenit, în rest nu s-au purtat niciun fel de discuţii), dar în sala 1 a fost moarte curată, atât Enciulescu cât şi Borda tăind în acrne vie. A trebuit şi aici să prezint o lucrare şi s-a observat diferenţa, ca să nu mai spun că se găsise o fată, Nada, din Timişoara, să se apuce şi să atace şi să distrugă toate lucrările ce erau prezentate. Un fel de Borda în devenire! :)) Până la urmă ea va fi cea care va lua premiul 1 la Preclinic, mi se pare şi normal, după ce a dărâmat toate lucrăile contracandidaţilor! ;)
Din fericire, lucrările din sala mea s-au terminat până la ora 14.00, aşa că nu a mai fost nevoie să revenim după masă la UMF. După ce am servit masa, împreună cu colegii organizatori, am mers prin oraş cu o prietenă din Iaşi, care venise ca şi concurent. Seara, s-a organizat tot în Dublin un concurs de bancuri şi unul de karaoke. La cel de bancuri am participat şi eu, dar nu am reuşit să fiu printre primii trei, care au fost premiaţi. Tot aici am cunoscut două colege de la Cluj, cu care m-am şi împrietenit, două fete frumoase şi minunate, cât şi stabilirea unei prietenii, cu Raluca, o colegă organizator. După miezul nopţii am plecat în Evolution pentru chef, dar având în vedere că consumasem ceva mai mult alcool şi că erau obosit din cauza nopţilor trecute în care dormisem puţin, a trebuit să mă retrag mai înainte de finalul chefului, deja la ora 4 dimineaţa, aflându-mă în pat.
Sâmbătă totul a fost cam anost, am participat la ceva cursuri şi work-shopuri, dar nu a mai fost frumuseţea din ziua precedentă. Seara am petrecut-o la Teatrul 74 unde am văzut cea mai plictisitoare piesă de teatru din viaţa mea, apoi am mers şi am chefuit în Bastionul Dogarilor din Cetate, până pe la 4 dimineaţa. Am reîntâlnit-o pe Marta, dar şi alte fete frumoase, cu care am avut plăcerea să dansez şi să mă distrez, printre care trebuie să le amintesc mai ales pe iubitele mele amice de la Cluj.
La festivitatea de premiere de duminică am mers destul de optimist că voi obţine ceva, dar a trebuit să mă întorc foarte decepţionat. Nici eu şi nici vreunul din colaboratorii mei nu am reuşit să obţinem vreun premiu. Am fost impresionat de victoria Nadei şi fericit de victoria Mariei, prietena mea clujeancă. După premiere, am plecat cu colegii organizatori la KFC unde ne-am distrat şi am sărbătorit reuşita noastră de a organiza cu succes acest congres (după spusele Klarei Brânzaniuc a fost cea mai reuşită organizare din ultimii ani), am condus-o pe amica din Iaşi la autobuz şi m-am întors la cămin. Nu pentru mult timp, căci am plecat din nou o parte din noi pe malul Mureşului să ne destindem, iar apoi seara într-un restaurant rustic din oraş, pentru masa de seară.
Una peste alta, Marisiensisul de anul acesta m-a încântat peste măsură. Sunt fericit pentru că am fost organizator anul acesta şi am avut ocazia să mă împrietenesc cu atât de multă lume şi să mă reîmprietenesc cu alţii. Astăzi, la două zile după terminarea evenimentului, gândul meu stă tot acolo, parcă îmi pare rău că s-a terminat. Acum nu-mi rămâne decât să aştept congresul de la Iaşi şi evident, Medifunul, unde va trebui să mă distrez din nou!
Tuturor, o zi bună şi promit că voi reveni curând cu alte postări.

vineri, 2 aprilie 2010

Vinerea Patimilor

Astăzi este Vinerea Mare, ziua în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să se răstignească pe cruce şi să sufere pentru păcatele noastre ale tututror, pentru iertarea lor şi pentru ca noi să putem din nou trăi în comuniune cu Dumnezeu. După părerea mea este unul din cele mai mişcătoare momente creştine ale anului, o zi a suferinţei, o zi în care însuşi Dumnezeu ne prezintă iubirea lui imensă pentru noi, oamenii, care ne găsim nevrednici în toate în faţa Lui. Este un lucru original în legătură cu toate religiile din lume, numai în creştinism Dumnezeu alege ca să se sacrifice pe El Însuşi pentru a ierta păcatele oamenilor şi pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă. În toate celelalte religii sacrificiile erau legate de diverse animale sau erau chiar umane. Evreii sacrificau berbeci, aztecii sacrificau tineri adolescenţi, alţii sacrificau la fel, diverse lucruri pentru a obţine bunăvoinţa zeilor lor. Noi în creştinism nu mai este necesar să sacrificăm aceste lucruri, căci avem sacrificiul suprem. Dumnezeu însuşi, a luat trup, a coborât printre noi şi a trăit cu noi, să-l vedem, să-l simţim, să-l cunoaştem, să ştim că e real, că nu este imaginar. A vorbit cu noi, ne-a educat, a mâncat cu noi, a petrecut cu noi timpul, ne-a vindecat bolnavii şi ne-a înviat morţii. Apoi, pentru a încheia rolul său hristic de pe pământ, s-a dat pe Sine Însuşi jertfă şi ne-a deschis astfel posibilitatea de a intra în Rai. Sacrificiul nostru al creştinilor nu constă decât ca în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie să amintim despre acest sacrificiu al Mântuitorului şi să-L rugăm să-şi coboare Sfâtul Său Duh asupra Sfintelor Daruri pentru a le sfinţi şi a le transforma în Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi noi ne împărtăşim în Sfânta Taină a Euharistiei.
Iisus a murit azi nu pentru păcatele Sale, căci El a fost singurul om din istorie care nu a avut niciun păcat, El a murit pentru păcatele noastre. El, din marea Sa iubire, ne-a iertat pe toţi şi a plătit păcatele noastre cu propria Sa suferinţă şi moarte. Dar Elş ne-a dat o poruncă de respectat, atât cât era printre noi şi ne învăţa, cât şi prin Însuşi sacrificiul Său, acela că noi suntem, nevoiţi să iertăm. Să ne iubim şi să ne iertăm, până şi duşmanii noştri. Să nu-i hulim, să nu facem un lucru împotriva lor, să nu ne răzbunăm, ci să-i iubim, să ne rugăm pentru ei şi pentru păcatele lor, să-i iertăm. Astăzi este vremea ca noi toţi să învăţăm că trebuie să iertăm, să-i iertăm pe toţi care ne-au greşit, căci trebuie să facem după cum adevărat spunem noi în rugăciunea Tatăl Nostru : ,,şi iartă-ne nouă greşalele noastre, aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri". Să nu aibă curaj vreunul din noi, măcar azi, dacă nu şi în rest să mai rostească aceastîă frază în rugăciunile noastre dacă noi nu suntem capabili să iertăm şi noi la rândul nostru.
Deci, fraţilor, oricui i-am greşit în ultima vreme, cu orice i-am greşit, îl rog mult ca să mă ierte şi să-mi treacă mie toate greşelile mele, căci şi eu la rându-mi mă angajez să-l iert. Astăzi este ziua spăşirii şi a smereniei. Să nu uităm că în aceste momente chiar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru se află răstignit pe cruce şi suferă pentru păcatele noastre, deci iertaţi fraţilor şi Dumnezeu să vă ierte.
În sufletul meu, rog pe Dumnezeu să îmi ajute astfel încât şi o anumită persoană care mă urăşte acum, să mă poată ierta, căci ura ei îmi face rău. Doamne ajută fraţilor şi Dumnezeu să fie alături de voi în fiecare moment! Amin!