vineri, 3 decembrie 2010

Neîncrederea - cea mai mare jignire în prietenie

Motto : Nu există nimic mai dezonorant pentru un om decât să nu aibă încredere în prietenii lui!


Prietenia este unul dintre cele mai minunate sentimente pe care le trăieşte omul. A avea un prieten, sau mai mulţi este un fenomen înălţător. Alături de el te simţi bine, te distrezi, te bucuri la victorie şi ai cu cine te îmbrăţişa la necaz. În scurt timp ajungi să ai aceaşi gândire, aceaşi trăire cu prietenul tău. A avea un prieten reprezintă cea mai bună bucurie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu vreau să intru şi să fac polemică pe baza acestui sentiment în acest articol. Scopul actualului articol este de a pune pe tapet cea mai mare crimă care poate fi adusă acestui sentiment. Iar această crimă este NEÎNCREDEREA! Să nu fii în stare să ai încredere în prietenul tău mi se pare un lucru josnic, jignitor. O relaţie de prietenie nu se poate crea dacă cei doi prieteni se suspectează reciproc sau nu îşi găsesc forţa psihică să-şi pună soarta în mod necondiţionat în mâna celuilalt. Un prieten se ajută necondiţionat şi se crede pe cuvânt necondiţionat. Nicio altă persoană din afară, cunoscut sau necunoscut, prieten sau inamic, rudă sau străin nu trebuie să-ţi zdruncine încrederea în el, nu trebuie să te facă să te îndoieşti de el, indiferent ce îţi spune. Întotdeauna varianta prezentată de prieten într-un conflict sau într-un moment critic trebuie să primeze în faţa celorlalţi, indiferent dacă varianta acesta este cea corectă sau nu, deoarece, la încheierea conflictului tot cu el vei rămâne prieten, iar dacă te-ai îndoit de el, atunci deja numai poate exista sentimentul prieteniei. A decide să asculţi părerea cuiva care-ţi denigrează prietenul şi mai ales a decide să-l crezi, fără a verifica dacă e real şi a-i oferi prietenului tău şansa de a se explica, de a se apăra este mai josnic decât cel mai josnic lucru pe care l-ai făcut vreodată în viaţă! Este dovada limpede că niciodată nu ai meritat prietenia aceli persoane. Este dovada că tu nu eşti capabil să legi o prietenie adevărată şi a avea încredere în oameni, nici măcar în cei care îţi dovedesc că sunt de partea ta. E adevărat, există şi momente când prietenul te înşeală, te trădează, iar dacă în urma verificării de rigoare şi a discuţiei cu el observi că lucrurile se îndreaptă în acel sens, atunci eşti îndreptăţit să îi acorzi din acel moment neîncredere, căci el este cel vinovat, el a trădat prietenia dintre voi doi, dar niciodată înainte! Să-ţi păstrezi încrederea în prietenul tău este cel mai simplu şi mai banal lucru în relaţia de prietenie. Este baza prieteniei. Dacă nu eşti în stare să faci nici măcar atât lucru, cum vei fi capabil să execuţi toate celelalte elemente ce te leagă de prietenie? Cum vei putea să nu-ţi trădezi prietenul cu prima oportunitate care se va ivi? Cum vei putea rămâne alături de el când acesta se va afla la greu? Cum vei putea să îi asculţi problemele şi grijile şi să-l ajuţi să şi le rezolve, iar apoi să îţi mărturiseşti şi tu la rându-ţi problemele, pentru a primi sprijinul lui? Sunt întrebări retorice ... Dar ceea ce vreau să desprind cel mai important din filozofia mea despre prietenie, este că acolo unde încredere nu e, nimic nu e!
La final, aş vrea să vă spun o mică poveste. Se spune că în pădure exista cândva un tânăr cerb. Abia fusese înţărcat de la mama lui, căci aceasta sfârşite trist sub colţii fiarelor din pădure, iar acum el încerca să înveţe să se descurce singur. Fiind tânăr şi având puţină experienţă, dar având o minte clară şi un suflet mare şi-a dat seama că e mai bine pentru el să.şi găsească un prieten, încă o fiinţă cu care să stea alături şi să vieţuiască, pentru a-i fi mai simplu şi pentru a fi mai fericit. Tot umblând el prin pădure, a întâlnit o veveriţă jucăuşă, veselă şi muncitoare. A intrat în vorbă cu ea, i-a relatat povestea lui şi i-a propus să devină prieteni şi să vieţuiască împreună. Aşa au şi făcut. În fiecare zi cele două animale trăiau alături, ajutându-se reciproc şi ţinându.şi de urât unul celuilalt. Veveriţa îi procura mâncarea micului cerb, pentru că era era mult mai sprintenă şi mai experimentată ca şi el, iar cerbul îi asigura protecţie micuţei veveriţe, de animalele care ar fi putut-o ataca. Multă vreme ei au trăit fericiţi şi s-au bucurat de traiul tihnit pe care şi-l creaseră împreună. Cerbul acum avea de mânacre permanent, fără să mai fie nevoit să rabde de foame, iar veveriţa scăpase de grija prădătorilor şi acum putea trăi fericită şi liberă. Doar că într-o zi, când cerbul nu era ărin preajmă, un popândău se apropie de veveriţă şi-i spuse că face o greşeală că s-a înfrăţit cu cerbul. Că această prietenie nu i-a adus decât prejudicii. Că înainte ea muncea numai pentru ea însăşi şi acum se nevoieşte pentru doi. Că cerbul e un leneş şi nu face decât să stea şli să zburde de colo colo fără să contribuie cu nimic la procurarea hranei sau la restul. Că dacă pentru el este avantajos să-i dea altcineva să mănânce, iar el să stea, pentru ea, pentru veveriţă însemna sclavie. Şi că să.şi amintească că şi înainte, când nu-l cunoştea pe cerb, ea era fericită, muncea mult mai puţin, avea provizii mereu de hrană, iar de prădători putea să se ferească şi singură. Încet, încet, popândăul a convins-o pe veveriţă că prietenul ei cerbul nu este decât o povară şi că el o păcăleşte şi vrea să trăiască pe spinarea ei. Îşi pierduse încrederea în prietenul ei, iar acest lucru a fost fatal pentru amândoi. Când cerbul a revenit, veveriţa i-a aruncat cuvinte grele, l-a jignit şi i-a cerut să plece de lângă ea. I-a explicat că ea se poate întreţine singură şi că numai are nevoie de cineva ca el, care stă toată ziua şi nu face nimic. Cerbul, cu lacrimi în ochi şi simţindu-se trădat, dezamăgit de stilul în care gândea prietena lui despre el, a înţeles că trebuie să plece şi că relaţia de prietenie şi colaborare dintre ei doi luase sfârşit. Zilele ce vor urma vor fi un adevărat coşmar pentru cerb, care acum trebuia să se descurce singur şi suferea enorm pentru acuzele incorecte care îi fuseseră adresate. Veveriţa în schimb se simţea fericită şi uşurată că scăpase de cerb şi se zbenguia în voie prin pădure. Doar că râsul, stând la pândă, îşi dădu seama de noua situaţie care exista în acel moment şi de faptul că veveriţa este singură şi nu mai este protejată de prietenul ei. Iar când a sosit momentul prielnic a şi atacat-o pe sărmana veveriţă. Înghesuită lângă trunchiul unui copac, veveriţa abia acum realiza greeala care o făcuse şi că degeaba se bucura ea acum de libertate şi de faptul că muncea mai puţin şi avea mai mult timp liber, căci acesta libertate urma să-i aducă în câteva clipe moartea. Aici ajunsese gestul ei necugetat de a asculta minciunile popândăului şi de a a lege să nu se încreadă în prietenul ei cerbul. În faţa morţii, veveriţa mai scoase un sunet prelung, de ajutor. Râsul se aruncă asupra ei, dar de nicăieri apăru printr-un salt, vechiul ei prieten, care alergase într-un suflet să.şi salveze prietena acum, când avea nevoie. Uitase tot, şi jignirile şi trădarea pe care o făcuse veveriţa. Pentru el renăscuse flacăra prieteniei şi asta conta mai mult decât orice. S-a aruncat asupra râsului, l-a îndepărtat cu coarnele şi copitele de prietena lui şi a începu a se bate cu fiorosul prădător. Plin de sânge şi aproape mort, nedorind să-şi lase scumpa lui prietenă pradă râsului, cerbul făcu un ultim efort şi lovi prădătorul, cu toată forţa lui, cu coarnele, în abdomen. Râsul se prăbuşi mort pe pământ, dar pe lângă el căzu şi cerbul. Înainte ca ochii lui să se stingă pentru totdeauna, îşi mai privi pentru ultima dată vechea lui prietenă, parcă implorând-o cu lacrimi în ochii lui de muribând ca măcar acum, în ultimul moment să-l creadă că el nu a trădat-o niciodată şi că i-a fost mereu prieten. Îşi dăduse viaţa pentru onoare, pentru a-şi salva prietena, iar veveriţa abia acum, când era prea târziu îşi dădea seama. Mai departe ea va fi nevoită să trăiască toată viaţa ei cu căinţa că nu a putut avea încredere în cineva care o preţuia şi care îi era ajutor.

Aşa şi cu noi ... dacă nu vom învăţa să ne preţuim prietenii şi ne vom îndoi de ei, vom sfârşi la fel ca şi veveriţa, trişti şi singuri, fără nimeni alături de noi ...

2 comentarii:

  1. ...greu de digerat acest post, delicat subiect...într-adevăr, prietenia e printre cele mai minunate daruri de care dispune omul..
    n-o să spun decât că, în general, oamenii dezamăgesc, oamenii sunt predispuși greșelilor..fiecare experiență ne îmbogățește, din fiecare avem ceva de învățat. important e să știm să ne asumăm greșelile, să încercăm să le îndreptăm și să învățăm să iertăm...

    RăspundețiȘtergere
  2. ahh.. și referitor la motto-ul tău, după părerea mea există lucruri mai dezonorante decât ceea ce ai zis...

    RăspundețiȘtergere