O ruşine naţională

Greşeala : Forţarea Domnului Unirii, principele Alexandru Ioan Cuza de a abdica, pe data de 11 februarie 1866
Vinovaţii : Clasa politică românească din acele timpuri
Motivaţia : Reformele luate de Cuza şi miniştrii săi loveau puternic în interesele personale şi de partid a principalilor politicieni români; dorinţa clasei politice româneşti de a pune în fruntea statutului un domn străin, care după părerea lor ar fi asigurat o neutralitate mai reală
Urmările : Abdicarea forţată a lui Cuza a însemnat o pată de dezonoare în istoria României. Acest gest ne-a învăţat ca şi popor cu oportunismul. Domnul care prin luptă personală şi diplomaţie reuşise să creeze România la 11 decembrie 1861, era acum părăsit şi dat la o parte, fără ca ţara sa să-şi arate recunoştinţa pe care ar fi trebuit să o aibă. În locul lui a fost adus un prinţ străin şi inoculată criminala idee în rândul românilor că noi nu suntem capabili să ne guvernăm singuri, că avem nevoie de străini să ne educe, să ne conducă

După ce secole întregi teritoriul românesc fusese împărţit în zeci de state şi stătuleţe, în 1856, în urma unui război purtat între marile puteri ale Europei, având ca miză dorinţa acestora de a stăpâni zona carpatică, ultimele două formaţiuni statale locuite de români, care-şi mai păstrau o oarecare libertate au decis, în spiritul naţionalist al vremii de a se uni, de a forma o singură ţară şi un singur popor. În urma întâlnirilor Marilor Puteri şi convenţiilor dintre ele, se va hotărî în 1858 ca cele două principate româneşti să se unească sub o formă federală, cu doi domni, două guverne, două parlamente, două ministere de finanţe, două armate, etc. Într-o Europă dominată de cele 7 mari puteri, România a ştiut să se folosească cu dibăcie de diplomaţie şi să ajungă în zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 să aleagă ca şi domn în ambele principate, pe acelaşi om, colonelul Alexandru Ioan Cuza, făcând un prim plan spre îndeplinirea unirii.
Dar 24 ianuarie 1859 nu a însemnat decât atât, o dublă alegere a unui singur om de a fi domn în 2 state diferite. Cuza era nevoit să se împartă între cele 2 capitale, cele 2 guverne şi parlamente, să dea legi separate şi să încaseze taxe separate în cele 2 state. După aproape 2 ani de muncă grea, în care Cuza şi politicienii din acea vreme au luptat în comun şi au convins diplomatic Europa de necesitatea unirii, la 11 decembrie 1861, România reuşea să se nască. La acea dată, data reală a naşterii României ca şi stat unitar, cuza dădea celebra proclamaţie : ,,Români, unirea este îndeplinită, naţiunea românească este întemeiată! În zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 aţi depus a voastră încredere în alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn! Alesul vostru vă dă astăzi o singură ROMÂNIE! Vă iubiţi patria, vă ştiţi a o vă întări! Trăiască ROMÂNIA!!!"
Lupta generaţie lui Cuza nu s-a oprit aici. În următorii ani, sub guvernarea lui Mihail Kogălniceanu s-au insituit cele mai importante reforme, prima dintre ele fiind cea a secularizării vieţii politice româneşti. Pe data de 2 mai 1864 Cuza a dat o lovitură de stat şi şi-a însuşit prerogrative dictatoriale, deoarece reforma mergea foarte lent. În acelaşi an s-a dat prima constituţie a ţării, Statutul dezvoltător a Convenţiei de la Paris, s-a înfiinţat Parlamentul Bicameral (pe care unii din trădătorii de astăzi vor să-l desfiinţeze), s-au emis legile agrară, fiscală, etc, cât şi primele coduri civile, penale, economice, etc din ţara noastră, toate inspirate don viaţa socială şi politică a Franţei. Partidul Naţional Liberal, înfiinţat în 1864, condus de Brătianu şi gruparea politică a conservatorilor (vor deveni partid abia în 1872), condusă de Catargiu, deranjaţi de reformele foarte radicale impuse de regimul lui Cuza şi simţindu-se lezaţi pentru pierderea privilegiilor pe care le deţineau anterior vor constitui în 1865 Monstruasa Coaliţie şi vor unelti împotriva domnului. Dorinţa lor era de a-l detrona pe Cuza şi a pune în locul lui un prinţ străin dintr-o familie regală europeană. Motivele lor erau atât bune şi explicabile, un prinţ străin dintr-o familie renumită aducând mai mult prestigiu României şi ajutor diplomatic străin, dar în majoritate, motivaţiile lor erau meschine. Ei erau efectiv deranjaţi că un alt român îi conduce, un om care în scurt timp le anulaseră privilegiile şi conducea dictatorial. Ei doreau un om pe care să-l manipuleze, un străin anulând pt totdeauna orice alte duşmănii interne. Astfel a fost adus prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen (al doilea fiu al prinţului Carl Anton - nu eram demni nici măcar de primul născut, a venit cel secund) şi a fost instaurat şef de stat în România un străin, inoculându-se ideea că noi suntem incapabil şi deci, doar conduşi şi manipulaţi de alţii putem evolua. Alţii să comande şi noi să executăm.
Regimul lui Cuza a adus mult bine României şi a fost primul pas spre modernizare. Chiar dacă a săvârşit şi greşeli în guvernarea sa, domnul Unirii a avut o conştiinţă naţională vie şi o dorinţă reală de a-şi conduce ţara pe drumul progresului. În timpul domniei sale s-au pus bazele a majorităţii instituţiilor statului român şi au fost elaborate printre primele legi de căpătâi ale unui stat modern. Gonirea lui pe 11 februarie 1866 şi totala ingratitudine a poporului pentru care el a luptat în toţi acei ani i-am adus multă tristeţe domnului unirii şi o pată urâtă pe onoarea ţării noastre. În urmă nu rămân decât regretele că acest om deosebit nu a avut la dispoziţie decât şapte ani pentru a-şi implementa reformele şi viziunile lui moderne şi progresiste, mai mult de jumătate din timp pierzându-l într-o luptă diplomatică de acceptare a unităţii şi suveranităţii noului stat. Dacă unirea a fost acceptată încă din timpul domniei sale şi definitivată în 1866 când toate puterile europene l-au acceptat pe noul principe Carol ca şi principe al României unite, suveranitatea şi independenţa vor fi obţinute abia în 1878, în urma Păcii de la Berlin. Mai presus de acestea rămâne ruşinea naţională de a apela la un străin pentru ca să ne conducă şi să ne ghideze, de parcă noi nu am fi fost capabili, de parcă un român nu demonstrase deja că are toate capacităţile să modernizeze România. Colonelul Alexandru Ioan Cuza rămâne unul dintre principalele figuri politice romnâneşti şi unul dintre marii eroi naţionali, unul dintre pionierii dezvoltării României, iar data de 11 decembrie rămâne adevărata dată a naşterii României, cu toate că astăzi nimeni numai vorbeşte de acestă dată.