sâmbătă, 27 martie 2010

Ce este iubirea?

O prietenă a mea, văzând că mi-am făcut blog, a venit acum câteva zile cu o propunere incitantă, de ce nu încerc să scriu ceva şi despre cel mai profund sentiment al omului, respectiv iubirea. Întrebarea mi s-a părut interesantă, iar subiectul la fel, aşa că m-am hotărât azi să scriu un articol sespre aşa ceva.

Ştiţi ce este iubirea? Există mai multe feluri ale iubirii. Evident, există iubirea creştină faţă de aproape, iubirea faţă de propria persoană (egoismul), sau faţă de natură. Există iubirea faţă de oameni, faţă de animale şi faţă de plăcerile vieţii, în general. În ceea ce priveşte iubirea faţă de oameni, se desprind multe feluri, printre care iubirea faţă de rudele tale sau faţăp de prieteni, etc. Dar cea mai importantă, şi cea despre care voi vorbi în acest articol, este iubirea faţă de persoana de care te-ai îndrăgostit.

Există iubirea romantică, pe care toţi am trăit-o şi o cunoaştem. Sentimentul acela când te îndrăgosteşti de cineva şi te simţi fericit şi mulţumit că eşti lângă ea. Iubirea romantică este creaţia trubadurilor medievali, pentru a arăta că ea înseamnă ceva mai mult decât doar un act biologic de perpetuare a speciei, că iubirea e un fenomen uman, în care sunt implicate funcţii superioare ale psihicului şi simţurilor omului şi nu numai dorinţa nebună de a te împerechea. După părerea lui Freud acest tip de iubire a fost inventat având drept scop crearea termenului de seducţie şi în a se găsi o motivaţie pentru dorinţa acestora de a scrie poezii şi proză, de a cuceri femeile printr-o metodă originală. Interesantă teorie nu? Cum adică iubirea a fost inventată? Se pare că da, a fost inventată, ea nu a existat din totdeauna în felul în care o cunoaştem noi acum, ea a evoluat de-a lungul vremii şi s-a acordat mereu societăţilor vremii. Ea a devenit specifică fiecărei societăţi umane în parte, mă refer strict la iubirea de tip romantic, evident. Tot în legătură cu ea, Freud ironiza în scrierile sale că inventarea iubirii de tip romantic a însemnat începutul sfârşitului pentru umanitate. :)) Că în numele acestei noţiuni s-a provocat mai multă moarte şi distrucţie decât pentru orice altceva, depăşind poate şi noţiunea de religie. În numele iubirii şi pasiunii s-au purtat războaie, au căzut imperii, s-au prăbuişit culturi. În lupta pentru cucerirea persoanei iubite, fraţii au devenit duşmani, iar ideile lor arme ale morţii.

Carl Jung explica iubirea ca pe o dorinţă de a fi permanent într-o stare de balanţă între componentele noastre psihice, ca o simbioză între părţile noastre componente, un fel de Yin şi Yan. După spusele lui noi cu toţii purtăm în sufletele noastre imaginea peroanei iubite pe care noi visăm să o avem, imaginea femeii sau bărbatului pe care dacă i-am întâlni noi am fi împliniţi, fericiţi. ,,Noi avem în componenţa psihicului şi sufletului nostru, atât componente feminine, cât şi masculine!” spunea Jung. ,,Dacă vom şti să le găsim, să le acceptăm şi să ne folosim de acestea, ca nişte calităţi ale noastre, să creem o balanţă între ele, atunci vom fi fericiţi! Şi este dorinţa noastră cea mai mare să găsim acestă balanţă, să fim fericiţi! Tocmai această victorie, acestă reuşită, de a ne găsi jumătatea nostră de celălalt sex în noi înşine, o putem numi iubire!” Conform lui, lupta noastră pentru iubire se reduce la lupta noastră de a ne găsi jumătatea lipsă, de a deveni un întreg, de a ne îndeplini.

Dar mai există un stil de abordare, de înţelegerii a iubirii, a motivaţiei ei. Sigmund Freud spunea că iubirea noastră provine din dorinţa noastră ancestrală de a face sex şi nimic mai mult. Întreaga nostră iubire, tot ceea ce noi facem provin din dorinţa noastră de a ne împlini sexual. Toate iubirile de pe pământ se suzbordonează acestui principiu. Chiar şi iubirea copilului mic faţă de părinţii săi, idei mult dezbătute în celebrele lui scrieri despre Mitul lui Oedip. Tot ceea ce noi gândim, felul cum ne comportăm şi gândim toate ne duc în psihicul nostru la aceaşi finalitate, dorinţa noastră de a face sex. Se pare că sentimentele noastre pe care creierul le crează despre cineva, modificările vegetative din corpul nostru, trăirile pe care le avem când iubim nu ar reprezenta decât un mod genial al creierului nostru de a ne conduce spre ţelul final. Acela de a ne uni corporal cu fiinţa iubită. De a încerca să dăm o motivaţie pentru acset act atât de animalic, dar totuşi atât de normal.

Dragostea în inima unei persoane tinere, un adolescent e cel mai bun exemplu, este un lucru puternic dar şi periculos, căci el trăieşte dragostea la cel mai înalt nivel, din toate punctele de vedere. Nu degeaba se spune că iubirile adolescentine sunt cele mai frumoase. Şi, uneori, chiar şi când nu mai suntem adolescenţi ni se întâmplă să iubim în acel stil, ca în liceu ... Nu cred că e vreunul dintre noi, care nu s-a mai îndrăgostit aşa nebuneşte şi n-a mai trăit dragostea cu atâta pasiune ca atunci, n-a mai făcut acele erori nebuneşti ca şi atunci, cu toate că avem peste 20 de ani, poate chiar peste 30.

În dragoste întreaga ta personalitate este implicată. Te gândeşti tot timpul la persoana iubită, o vrei alături, vrei s-o îmbrăţişezi, să o săruţi, să respiri alături de ea. Fiecare secundă e un chin alături de ea, tremuri când ea te atinge, te emoţionezi când numai auzi sau citeşti numele ei, cu toate că e vorba de o altă persoană, ţi se face rău când auzi vocea ei la telefon. Ajungi până şi noaptea tot numai pe ea să o visezi.

După părerea mea, dacă ceea ce simţi ţi se pare a fi iubire, consider că trebuie să lupţi pentru ea. Să o preţuieşti, să încerci să construieşti pe baza acstui sentiment lumea ta şi astfel îţi vei crea o stabilitate puternică pentru viaţa ta ce va urma. În iubire, eşti neajutorat, te simţi lipsit de control. Chiar aşa şi este, dar nu trebuie să te temi, nu trebuie să dai înapoi, nu rebuie să renunţi. Nu trebuie să permiţi unor pereţi imaginari care se interpun între voi să te ţină mai departe despărţit de fiinţa pe care o iubeşti.

Dragostea poate fi un act spiritual, dacă eşti Carl Jung, un act romantic, dacă eşti un poet, o dorinţă de împlinire, dacă eşti de acord cu interpretarea psihologului Adler, sau un simplu act biologic, dacă te conduci după gândirea lui Sigmund Freud. E doar o motivaţie pentru actul sexual la care te supui. Altfel, e un act dureros dar şi minunat în acelaşi timp.

Dar indiferent care este părerea voastră, vă rog nu uitaţi un singur lucru important. Nu te întoarce împotriva ei şi nici nu-i întoarce spatele, nu o nega indiferent ce se va întâmpla! Să-ţi negi dragostea faţă de cineva, indiferent cine este acesta, este un act periculos şi criminal, atât pentru tine, cât şi persoana pe care o iubeşti! Nu te teme să-ţi expui sentimentele, indiferent de consecinţe! Zbiară în gura mare depre despre sentimentele tale, despre dragostea ta! Fă în aşa fel încât toată lumea să ştie despre perosana pe care tu o iubeşti şi de ce o iubeşti! Te vei elibera aşa, te vei exterioriza, vei scăpa de o presiune enormă. Să nu-ţi pese de ce va spune lumea, de felul cum va reacţiona, nici măcar de felul cum va reacţiona persoana pe care o iubeşti! Lumea e proastă dragii mei, ea nu poate înţelege focul ce arde în inima ta! Ei distrug prin logica şi cândirea lor de suet, corola de minuni a lumii pe care tu o făureşti în inima ta! Nu te lăsa influenţat, nu te lăsa oprit de nimeni să iubeşti! Strigă-i iubirea ta în faţă peroanei pe care o iubeşti, nu te comporta ca un laş şi să te limitezi a o iubi în tăcere, căci atunci o vei pierde, iar suferinţa ta va fi de 1000 de ori mai puternică decât cea mai zgomotoasă palmă dată în mijlocul oraşului. Iar dacă peroana la care te duci să-i spui că o iubeşti va râde, îşi va bătrea joc de tine, de sentimentele tale, atunci ţie să nu-ţi pară rău, să nu te ruşinezi de tine, de sentimentele tale! Ei să-i fie rişine, căci îşi bate joc de un sentiment aşa puternic şi de omul care îl poartă pentru ea. Ea ar trebui să se ruşineze pentru întunericul ce se află pe privirea ei şi nu-i permite să vadă adevărul şi să te aprecieze pentru sentimentele tale. O bună prietenă a mea, Dănuţa îmi spunea odată că nu eu am o problemă când nu merge o relaţie, ci fata cu care eu am încercat relaţia, căci e aşa proastă că nu a realizat care sunt capacităţile mele şi m-a pierdut, că ea a pierdut şi nu eu!

Deci îndrăzniţi fraţilor, îndrăzniţi să iubiţi şi să vă exteriorizaţi iubirea, indiferent de consecinţe!

Îmi cer iertare dacă am filozofat prea mult pe acestă temă în acest articol, dar simţeam nevoia să îmi explic mai întâi mie unsentiment care mă apasă de aproape un an ... Data viitoare când voi mai vorbi despre acset sentiment voi încerca să fiu mai pe subiect. Închei, folosindu-mă de cuvintele Sfântului Apostol Pavel : ,,Dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e!”.

Un comentariu:

  1. parerea mea: http://haisaneconsolam.blogspot.com/2010/01/teze-si-antiteze.html

    RăspundețiȘtergere