Impresionaţi de vechile şi noile drame ale polonezilor, românii sunt parcă condamnaţi să-şi uite trecutul şi propriile lor tragedii. Un masacru petrecut acum aproape 70 de ani ne dă dreptul să spunem că a existat şi un Katyn românesc. Din păcate, el nu este comemorat de către autorităţi şi de către românii de rând aşa cum se cuvine. Dacă toţi ştim despre drama fraţilor noştri din Polonia şi cât au suferit ei în 1940-1944 din cauza ocupaţiei sovietice, doar puţin dintre noi cunoaştem că acum 69 de ani, în aprilie 1941, la Fântâna Albă, în Bucovina ocupată de URSS, 3000 de copii, tineri, bătrâni şi femei au fost ucişi cu mitraliera de către sovietici.Potrivit martorilor oculari răniţii au fost masacraţi cu săbiile, iar apoi îngropaţi de vii. Au fost asasinaţi cu sânge rece, pe când voiau să treacă în partea de Bucovină încă rămasă României.
În iunie 1940 România era forţată să cedeze URSS un teritoriu de peste 51000 km pătraţi, locuit de peste 3 milioane de locuitori, majoritatea români,ca o consecinţă a pactului Ribentrop-Molotov. Imediat ce armata romînă a fost evacuată trupele din armata sovietică şi NKVD au ocupat teritoriul. La 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni de pe Valea Siretului,Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Colţeşti, Suceveni, purtând în faţa lor un steag alb şi însemne religioase,icoane, prapuri şi cruci de cetină, a format o grupare paşnică de peste 3000 de persoane ce se îndrepta spre noua graniţă sovieto-română. În Poiana Varniţa, la 3 km de graniţa română, militarii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure. Au tras din plin cu mitralierele, până au căzut toţi. Supravieţuitorii au fost urmăriţi călare şi spintecaţi cu sabia. După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi de vii, bătrâni, femei, tineri, sugari. Martorii spun că două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi până când toţi şi-au dat duhul. În zilele următoare mii de oameni au fost arestaţi de NKVD din Adâncata şi satele înconjurătoare. După câteva zile de torturi înfiorătoare au fost duşi în cimitirul evreiesc din apropiere şi aruncaţi de vii într-o groapă comună peste care s-a turnat şi s-a stins var. Alte crime similare au avut loc pe întregul teritoriu al Bucovinei şi Basarabiei ocupate de către sovietici. Sute de mii de români au fost exilaţi în Siberia şi Kazahstan.
Masacul de la Fântâna Albă nu poate fi singularizat însă, în intervalul iunie 1940-iulie 1941, când trupele române reuşesc să reocupe teritoriile româneşti pierdute, în teritoriul dintre Prut şi Nistru şi în nordul Bucovinei, s-a desfăşurat o adevărată dramă naţională. Ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă a fost mediatizat în România acelor ani, funcţiona în România şi un organ de presă, Gazeta Refugiaţilor. Un alt episod tragic s-a desfăşurat la Seratov, în noiembrie 1940, unde sunt ucişi într-o singură zi peste 15.000 civili români, având singura vină că voiau să treacă graniţa în România şi să scape de ocupaţie. La Ocniţa, Tighina, Orehei, Strojineţ sau în Herţa vor avea loc episoade similare. De asemenea, tot la Fântâna Albă, la data de 8 septembrie 1940, după terminarea slujbei de Sf. Maria, peste 7000 de refugiaţi români care voiau să treacă graniţa spre Rădăuţi, erau prinşi, torturaţi şi apoi ucişi cu rafale de mitralieră.
În intervalul iunie 1940-iulie 1941, în teritoriile cedate URSS-ului, aveau să moară, să fie deportaţi sau să fie torturaţi între 200000-250000 de români, care aveau drept vină doar faptul că se simţeau români şi că voiau să plece din acel zone spre teritoriile care rămăseseră ţării. Aici nu vreau să vorbesc de alte sute de mii de români ce vor suferi după 1944 în teritoriile sovietice, sau de drama românilor aflaţi în NV Transilvaniei cedat Ungariei Hortyste, despre ele voi vorbi cu alte ocazii. Aici vreau doar să sensibilizez un pic lumea despre faptul că şi noi românii am avut de suferit mult în urma tragediilor din timpul războaielor, că a existat şi un Katyn al nostru, că putem să dovedim că am suferit şi noi un genocid, un holocaust al nostru. Cu simţ de răspundere mă înclin în faţa suferinţei fraţilor polonezi, ce au pierdut la Katyn toată crema intelectualităţii lor sau a evreilor, care au avut de suferit din cauza genocidului nazist, dar mă simt nevoit să aduc în discuţie şi suferinţa poporului meu, pesntru a arăta că şi noi am suportat tragedia acestui război. În mare, între 1940-1947 cred că au murit sau au fost exilaţi aproape un milion de români, în teritoriile cedate Ungariei sau URSS-ului.
Mă întreb însă, de ce aceste lucruri, aceste genociduri asupra românilor nu sunt scrise în manualele noastre de liceu, de ce se omite acest lucru? DE ce să nu ştim şi noi de suferinţa noastră? DE ce doar alţii să-şi strigă în lume iritarea despre ce li s-a întâmplat, de ce numai alţii să-şi plângă morţii şi să-i comemoreze? Oare noi românii nuavem acest drept? Oare fraţii noştri morţi la Fântâna Albă sau altundeva, din cauza ororilor practicate de ocupant, nu merită şi ei să fie amintiţi în memoria poporului nostru? Să li se facă o slujbă anual, să li se aprindă o lumânare şi să li se aducă o coroană de flori? Atât mai putem şi noi afce pentru ei astăzi, dacă în 1940 am fugit ca laşii şi i-am lăsat în mâinile ocupantului.
Îmi închei articolul aici, cu speranţa că cititorii mei s-au simţit sensibilizaţi de aceste informaţii şi cu speranţa că istoria adevărată a poporului român, oricât de dură ar fi şi oricât de mult ar durea, nu va fi uitată şi va fi scrisă aşa cum e ea. Doamne ajută!
duminică, 25 aprilie 2010
marți, 20 aprilie 2010
Cum a decurs Marisiensisul de anul acesta
Salutare tuturor, ştiu că n-am mai scris de mult pe blog şi-mi pare nespus de rău, dar nu prea am mai avut timp! M-am decis acum să scriu câte ceva despre ultima ediţie Marisiensis care tocmai a trecut! Anul acesta chiar am fost şi organizator, aşa că experienţa trăită este chiar uşor mai bogată. Aventura a început încă din martie când am început să facem şedinţele de ligă pentru organizare! În memoria mea vor rămâne ca şi seri memorabile de care îmi voi aminti cu plăcere. Mai ales de spiritul de organizare şi glumele lui Alex Matei, de zbieretele comice ale lui Mişu, cu toate că n-a reuşit vreodată să se impună aşa, sau de aerul mereu misterios pe care-l degajă Corina. Aici, la aceste şedinţe am cunoscut mulţi prieteni şi în sfârşit am putut şi eu să mă infiltrez mai adânc în Ligă, cu acte în regulă. Cam târziu, ce-i drept, dar e bine şi acum. Lăsând la o parte chefurile date de ligă în tot acest timp, de la care nu am lipsit la vreunul, vreau să trec direct la istoria congresului de anul acesta. Joi eu mi-am luat de mine putere să lipsesc de la toate stagiile şi cursurile existente şi am purces la a-mi ajuta colegii să pregătim mai bine şi mai în amănunt terenul pentru cele 4 zile de congres ce soseau. Am mers cu Zolog şi alţii să punem banere, am mers la facultă să împart invitaţii pe la profi şi programul congresului, iar pe urmă m-am ataşat de Ioana Hanca în a avea plăcerea să întâmpinăm participanţii externi care soseau şi se cazau la hotel. Între noi fie vorba aşa am putut şi eu să admir fete frumoase şi să-mi mai fac prietenii. Festivitatea de deschidere a fost foarte scurtă şi anostă, însă oricum, Casa de Cultură nu se umpluse nici jumătate di cât voiam noi. După împărţirea la fel de dezorganizată ca şi anii trecuţi a ghiozdanelor de congres (anul ăsta Colgate ne-a sponsorizat cu nişte ghiozdane roz bombon, micute şi strâmte, de parcă erau adresate unor fetiţe de grădiniţă şi nu unor studenţi la medicină de peste 20 de ani! cum naiba să mergi cu aşa pe stradă, mai ales ca şi băiat! Nici nu te încap măcar, mă rog poate pe fete ca şi Ancuţa sau Marta le încap, dar pe mine nu, oricât de slab mă vedeţi voi pe mine! :-j ). De la ora 20 a început cockteilul, organizat la Dublin Irish Pub în care s-au prezentat destul de mulţi participanţi, spre bucuria noastră, a organizatorilor. Muzica pusă a fost bină aleasă şi a cuprins cam toate genurile, mai puţin nenorocitele de manele, alternând elegant atât melodii româneşti, cât şi din late limbi. Pentru mine surpriza cea mai mare şi pot să-i spun şi plăcută, este că am reuşit să interacţionez cu Marta, după mai bine de trei luni de aversitate între noi doi şi chiar am onorat două dansuri împreună. Din păcate participanţii au început a pleca după miezul nopţii, probabil temându-se să nu fie obosiţi a doua zi, aşa că spre ora 1 noaptea rămăseserăm numai noi, organizatorii. Astfel că ne-am strâns toţi, ne-am împărţit sarcinile pentru a doua zi şi am plecat fiecare la odihnă. Trebuie să precizez că eu fusesem numit încă de joi de la prânz fotograful oficial al congresului, aşa că am făcut şi în acea seară şi în rest peste 400 de poze.
A doua zi eu am fost repartizat să am grijă de coffe-break la sala 2 de la UMF, împreună cu Oana, sală în care dealtfel aveam şi lucrările mele de prezentat. Deşi trebuia să prezint numai o lucrare, totuşi am fost nevoit să prezint trei, două din colegele şi coleboratoarele mele neputând, din motive subiective sau obiective să-şi poată prezenta singure lucrările. În locul unde eram eu, la sala 2 comisia a fost uşoară, atât Toma cât şi Jung nefăcând probleme (chiar am fost iritat pot spune de pasivitatea lor ciudată. aveam impresia că nu ascultă, că nu le pasă, în afară de câteva lucrări unde au intervenit, în rest nu s-au purtat niciun fel de discuţii), dar în sala 1 a fost moarte curată, atât Enciulescu cât şi Borda tăind în acrne vie. A trebuit şi aici să prezint o lucrare şi s-a observat diferenţa, ca să nu mai spun că se găsise o fată, Nada, din Timişoara, să se apuce şi să atace şi să distrugă toate lucrările ce erau prezentate. Un fel de Borda în devenire! :)) Până la urmă ea va fi cea care va lua premiul 1 la Preclinic, mi se pare şi normal, după ce a dărâmat toate lucrăile contracandidaţilor! ;)
Din fericire, lucrările din sala mea s-au terminat până la ora 14.00, aşa că nu a mai fost nevoie să revenim după masă la UMF. După ce am servit masa, împreună cu colegii organizatori, am mers prin oraş cu o prietenă din Iaşi, care venise ca şi concurent. Seara, s-a organizat tot în Dublin un concurs de bancuri şi unul de karaoke. La cel de bancuri am participat şi eu, dar nu am reuşit să fiu printre primii trei, care au fost premiaţi. Tot aici am cunoscut două colege de la Cluj, cu care m-am şi împrietenit, două fete frumoase şi minunate, cât şi stabilirea unei prietenii, cu Raluca, o colegă organizator. După miezul nopţii am plecat în Evolution pentru chef, dar având în vedere că consumasem ceva mai mult alcool şi că erau obosit din cauza nopţilor trecute în care dormisem puţin, a trebuit să mă retrag mai înainte de finalul chefului, deja la ora 4 dimineaţa, aflându-mă în pat.
Sâmbătă totul a fost cam anost, am participat la ceva cursuri şi work-shopuri, dar nu a mai fost frumuseţea din ziua precedentă. Seara am petrecut-o la Teatrul 74 unde am văzut cea mai plictisitoare piesă de teatru din viaţa mea, apoi am mers şi am chefuit în Bastionul Dogarilor din Cetate, până pe la 4 dimineaţa. Am reîntâlnit-o pe Marta, dar şi alte fete frumoase, cu care am avut plăcerea să dansez şi să mă distrez, printre care trebuie să le amintesc mai ales pe iubitele mele amice de la Cluj.
La festivitatea de premiere de duminică am mers destul de optimist că voi obţine ceva, dar a trebuit să mă întorc foarte decepţionat. Nici eu şi nici vreunul din colaboratorii mei nu am reuşit să obţinem vreun premiu. Am fost impresionat de victoria Nadei şi fericit de victoria Mariei, prietena mea clujeancă. După premiere, am plecat cu colegii organizatori la KFC unde ne-am distrat şi am sărbătorit reuşita noastră de a organiza cu succes acest congres (după spusele Klarei Brânzaniuc a fost cea mai reuşită organizare din ultimii ani), am condus-o pe amica din Iaşi la autobuz şi m-am întors la cămin. Nu pentru mult timp, căci am plecat din nou o parte din noi pe malul Mureşului să ne destindem, iar apoi seara într-un restaurant rustic din oraş, pentru masa de seară.
Una peste alta, Marisiensisul de anul acesta m-a încântat peste măsură. Sunt fericit pentru că am fost organizator anul acesta şi am avut ocazia să mă împrietenesc cu atât de multă lume şi să mă reîmprietenesc cu alţii. Astăzi, la două zile după terminarea evenimentului, gândul meu stă tot acolo, parcă îmi pare rău că s-a terminat. Acum nu-mi rămâne decât să aştept congresul de la Iaşi şi evident, Medifunul, unde va trebui să mă distrez din nou!
Tuturor, o zi bună şi promit că voi reveni curând cu alte postări.
A doua zi eu am fost repartizat să am grijă de coffe-break la sala 2 de la UMF, împreună cu Oana, sală în care dealtfel aveam şi lucrările mele de prezentat. Deşi trebuia să prezint numai o lucrare, totuşi am fost nevoit să prezint trei, două din colegele şi coleboratoarele mele neputând, din motive subiective sau obiective să-şi poată prezenta singure lucrările. În locul unde eram eu, la sala 2 comisia a fost uşoară, atât Toma cât şi Jung nefăcând probleme (chiar am fost iritat pot spune de pasivitatea lor ciudată. aveam impresia că nu ascultă, că nu le pasă, în afară de câteva lucrări unde au intervenit, în rest nu s-au purtat niciun fel de discuţii), dar în sala 1 a fost moarte curată, atât Enciulescu cât şi Borda tăind în acrne vie. A trebuit şi aici să prezint o lucrare şi s-a observat diferenţa, ca să nu mai spun că se găsise o fată, Nada, din Timişoara, să se apuce şi să atace şi să distrugă toate lucrările ce erau prezentate. Un fel de Borda în devenire! :)) Până la urmă ea va fi cea care va lua premiul 1 la Preclinic, mi se pare şi normal, după ce a dărâmat toate lucrăile contracandidaţilor! ;)
Din fericire, lucrările din sala mea s-au terminat până la ora 14.00, aşa că nu a mai fost nevoie să revenim după masă la UMF. După ce am servit masa, împreună cu colegii organizatori, am mers prin oraş cu o prietenă din Iaşi, care venise ca şi concurent. Seara, s-a organizat tot în Dublin un concurs de bancuri şi unul de karaoke. La cel de bancuri am participat şi eu, dar nu am reuşit să fiu printre primii trei, care au fost premiaţi. Tot aici am cunoscut două colege de la Cluj, cu care m-am şi împrietenit, două fete frumoase şi minunate, cât şi stabilirea unei prietenii, cu Raluca, o colegă organizator. După miezul nopţii am plecat în Evolution pentru chef, dar având în vedere că consumasem ceva mai mult alcool şi că erau obosit din cauza nopţilor trecute în care dormisem puţin, a trebuit să mă retrag mai înainte de finalul chefului, deja la ora 4 dimineaţa, aflându-mă în pat.
Sâmbătă totul a fost cam anost, am participat la ceva cursuri şi work-shopuri, dar nu a mai fost frumuseţea din ziua precedentă. Seara am petrecut-o la Teatrul 74 unde am văzut cea mai plictisitoare piesă de teatru din viaţa mea, apoi am mers şi am chefuit în Bastionul Dogarilor din Cetate, până pe la 4 dimineaţa. Am reîntâlnit-o pe Marta, dar şi alte fete frumoase, cu care am avut plăcerea să dansez şi să mă distrez, printre care trebuie să le amintesc mai ales pe iubitele mele amice de la Cluj.
La festivitatea de premiere de duminică am mers destul de optimist că voi obţine ceva, dar a trebuit să mă întorc foarte decepţionat. Nici eu şi nici vreunul din colaboratorii mei nu am reuşit să obţinem vreun premiu. Am fost impresionat de victoria Nadei şi fericit de victoria Mariei, prietena mea clujeancă. După premiere, am plecat cu colegii organizatori la KFC unde ne-am distrat şi am sărbătorit reuşita noastră de a organiza cu succes acest congres (după spusele Klarei Brânzaniuc a fost cea mai reuşită organizare din ultimii ani), am condus-o pe amica din Iaşi la autobuz şi m-am întors la cămin. Nu pentru mult timp, căci am plecat din nou o parte din noi pe malul Mureşului să ne destindem, iar apoi seara într-un restaurant rustic din oraş, pentru masa de seară.
Una peste alta, Marisiensisul de anul acesta m-a încântat peste măsură. Sunt fericit pentru că am fost organizator anul acesta şi am avut ocazia să mă împrietenesc cu atât de multă lume şi să mă reîmprietenesc cu alţii. Astăzi, la două zile după terminarea evenimentului, gândul meu stă tot acolo, parcă îmi pare rău că s-a terminat. Acum nu-mi rămâne decât să aştept congresul de la Iaşi şi evident, Medifunul, unde va trebui să mă distrez din nou!
Tuturor, o zi bună şi promit că voi reveni curând cu alte postări.
vineri, 2 aprilie 2010
Vinerea Patimilor
Astăzi este Vinerea Mare, ziua în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să se răstignească pe cruce şi să sufere pentru păcatele noastre ale tututror, pentru iertarea lor şi pentru ca noi să putem din nou trăi în comuniune cu Dumnezeu. După părerea mea este unul din cele mai mişcătoare momente creştine ale anului, o zi a suferinţei, o zi în care însuşi Dumnezeu ne prezintă iubirea lui imensă pentru noi, oamenii, care ne găsim nevrednici în toate în faţa Lui. Este un lucru original în legătură cu toate religiile din lume, numai în creştinism Dumnezeu alege ca să se sacrifice pe El Însuşi pentru a ierta păcatele oamenilor şi pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă. În toate celelalte religii sacrificiile erau legate de diverse animale sau erau chiar umane. Evreii sacrificau berbeci, aztecii sacrificau tineri adolescenţi, alţii sacrificau la fel, diverse lucruri pentru a obţine bunăvoinţa zeilor lor. Noi în creştinism nu mai este necesar să sacrificăm aceste lucruri, căci avem sacrificiul suprem. Dumnezeu însuşi, a luat trup, a coborât printre noi şi a trăit cu noi, să-l vedem, să-l simţim, să-l cunoaştem, să ştim că e real, că nu este imaginar. A vorbit cu noi, ne-a educat, a mâncat cu noi, a petrecut cu noi timpul, ne-a vindecat bolnavii şi ne-a înviat morţii. Apoi, pentru a încheia rolul său hristic de pe pământ, s-a dat pe Sine Însuşi jertfă şi ne-a deschis astfel posibilitatea de a intra în Rai. Sacrificiul nostru al creştinilor nu constă decât ca în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie să amintim despre acest sacrificiu al Mântuitorului şi să-L rugăm să-şi coboare Sfâtul Său Duh asupra Sfintelor Daruri pentru a le sfinţi şi a le transforma în Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi noi ne împărtăşim în Sfânta Taină a Euharistiei.
Iisus a murit azi nu pentru păcatele Sale, căci El a fost singurul om din istorie care nu a avut niciun păcat, El a murit pentru păcatele noastre. El, din marea Sa iubire, ne-a iertat pe toţi şi a plătit păcatele noastre cu propria Sa suferinţă şi moarte. Dar Elş ne-a dat o poruncă de respectat, atât cât era printre noi şi ne învăţa, cât şi prin Însuşi sacrificiul Său, acela că noi suntem, nevoiţi să iertăm. Să ne iubim şi să ne iertăm, până şi duşmanii noştri. Să nu-i hulim, să nu facem un lucru împotriva lor, să nu ne răzbunăm, ci să-i iubim, să ne rugăm pentru ei şi pentru păcatele lor, să-i iertăm. Astăzi este vremea ca noi toţi să învăţăm că trebuie să iertăm, să-i iertăm pe toţi care ne-au greşit, căci trebuie să facem după cum adevărat spunem noi în rugăciunea Tatăl Nostru : ,,şi iartă-ne nouă greşalele noastre, aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri". Să nu aibă curaj vreunul din noi, măcar azi, dacă nu şi în rest să mai rostească aceastîă frază în rugăciunile noastre dacă noi nu suntem capabili să iertăm şi noi la rândul nostru.
Deci, fraţilor, oricui i-am greşit în ultima vreme, cu orice i-am greşit, îl rog mult ca să mă ierte şi să-mi treacă mie toate greşelile mele, căci şi eu la rându-mi mă angajez să-l iert. Astăzi este ziua spăşirii şi a smereniei. Să nu uităm că în aceste momente chiar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru se află răstignit pe cruce şi suferă pentru păcatele noastre, deci iertaţi fraţilor şi Dumnezeu să vă ierte.
În sufletul meu, rog pe Dumnezeu să îmi ajute astfel încât şi o anumită persoană care mă urăşte acum, să mă poată ierta, căci ura ei îmi face rău. Doamne ajută fraţilor şi Dumnezeu să fie alături de voi în fiecare moment! Amin!
sâmbătă, 27 martie 2010
Basarabia pământ românesc
Astăzi se împlinesc 92 de ani de la unirea Moldovei dintre Prut şi Nistru cu patria mamă la 27 martie 1918. Folosesc denumirea de Moldova dintre Prut şi Nistru, pentru că cel de Basarabia este incorect, după cum voi arăta în curând într-un alt articol al meu.
Nu ştiu dacă are rost să ţin o întreagă listă de istorie, să mai prezint eu aici cine au fost Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi alţii şi care a fost drumul de la despărţirea de Rusia Ţaristă până la unirea din 27 martie 1918. Aceste lucruri se găsesc în cărţile de istorie şi vi le voi detalia cu altă ocazie.
Voiesc prin acest articol doar să povestesc cum a avut loc astăzi o manifestaţie dedicată acestei zile, nu în Iaşi, nu în Focşani, Chişinău sau Suceava sau orice alt oraş moldovean ci în inima Ardealului, în Târgu Mureş, demonstrând că românii sunt fraţi şi se bucură de sărbătorile naţionale oriunde s-ar afla, aşa cum şi muntenii sau moldovenii sărbătoresc ziua de 1 decembrie.
Astăzi, s-a organizat în centrul oraşului Târgu Mureş o paradă cu steaguri tricolore şi cu pancarde pentru a comemora ziua unirii acelui vechi pământ romînesc cu Patria Mamă în 1918 şi pentru a sensibiliza publicul mureşean cu faptul că acel teritoriu, prin vitregia timpului nu se mai află din păcate astăzi în trupul ţării. Manifestaţia mi s-a părut extraordinară, s-au cântat cântece patriotice, s-au fluturat steaguri şi e rând diverse persoane au luat cuvântul şi am vorbit despre semnificaţia zilei de 27 martie 1918. Mă întreb eu acum personal, cum de în acele vremuri tinerii au ieşit în masă pe străzi şi au cerut, au creat unirea şi noi astăzi nu mai putem face asta? Era România într-o situaţie mai prielnică atunci decât acum? Nimic mai fals! România era pe atunci doar o fâşie de pământ distrusă de 2 ani de război cumplit, cu teritoriul ocupat, cu armatele germane şi dualiste care ne năvăleau ... Aveam un vecin revoluţionar care trădase şi acum jefuia, care ne emninţa direct! România era singură atunci, nu avea niciun ajutor,eram prinşi între Austro-Ungaria şi Rusia Comunistă şi cu toate astea am avut forţa să declarăm unirea! Astăzi suntem un stat liber, puternic, sau măcar mai putrernic ca în 1918, membrii ai NATO şi UE, cu aliaţi bine determinaţi.Şi atunci ce ne opreşte să declarăm unirea?Cu ce ne-au fost superiori tinerii din acele vremuri nouă?Şi mai am o întrebare.Dacă acei tineri moldoveni dintre Prut şi Nistru nu ar fi avut curajul să lupte atunci, unirea din 1918 s-ar mai fi realizat?Nu mă refer numai la unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru ci la tot, inclusiv la Moldova de Nord(aşa zisa Bucovină), la Banat, parţium, Maramureş sau Ardeal. Ar mai fi ieşit transilvănenii la 1 decembrie să ceară unirea dacă nu ar fi făcut-o moldovenii la 27 martie? În astfel de termeni trebuie gândită istoria.
Pe pancardele afişate stăteau scrise cuvinte precum : ,,Basarabia, pământ românesc", ,,România Mare, singura salvare" sau ,,Limba română, acasă e stăpână", mai ales că în ultimele zile se aude de un proiect de lege care încalcă cel puţin 10 articole din constituţie şi care vrea să ne impună o a doua limbă oficială.
În urma manifestaţiei de astăzi, eu nu pot decât să fiu fericit că încă se mai luptă pentru acest vechi pământ românesc, să fiu mândru că sunt român şi să vă invit pe voi pe toţi să puneţi umărul la crearea României de mâine, o Românie mai puternică, mai bună, mai fericită! Doamne ajută! Aştept comentariile voastre.
Nu ştiu dacă are rost să ţin o întreagă listă de istorie, să mai prezint eu aici cine au fost Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi alţii şi care a fost drumul de la despărţirea de Rusia Ţaristă până la unirea din 27 martie 1918. Aceste lucruri se găsesc în cărţile de istorie şi vi le voi detalia cu altă ocazie.
Voiesc prin acest articol doar să povestesc cum a avut loc astăzi o manifestaţie dedicată acestei zile, nu în Iaşi, nu în Focşani, Chişinău sau Suceava sau orice alt oraş moldovean ci în inima Ardealului, în Târgu Mureş, demonstrând că românii sunt fraţi şi se bucură de sărbătorile naţionale oriunde s-ar afla, aşa cum şi muntenii sau moldovenii sărbătoresc ziua de 1 decembrie.
Astăzi, s-a organizat în centrul oraşului Târgu Mureş o paradă cu steaguri tricolore şi cu pancarde pentru a comemora ziua unirii acelui vechi pământ romînesc cu Patria Mamă în 1918 şi pentru a sensibiliza publicul mureşean cu faptul că acel teritoriu, prin vitregia timpului nu se mai află din păcate astăzi în trupul ţării. Manifestaţia mi s-a părut extraordinară, s-au cântat cântece patriotice, s-au fluturat steaguri şi e rând diverse persoane au luat cuvântul şi am vorbit despre semnificaţia zilei de 27 martie 1918. Mă întreb eu acum personal, cum de în acele vremuri tinerii au ieşit în masă pe străzi şi au cerut, au creat unirea şi noi astăzi nu mai putem face asta? Era România într-o situaţie mai prielnică atunci decât acum? Nimic mai fals! România era pe atunci doar o fâşie de pământ distrusă de 2 ani de război cumplit, cu teritoriul ocupat, cu armatele germane şi dualiste care ne năvăleau ... Aveam un vecin revoluţionar care trădase şi acum jefuia, care ne emninţa direct! România era singură atunci, nu avea niciun ajutor,eram prinşi între Austro-Ungaria şi Rusia Comunistă şi cu toate astea am avut forţa să declarăm unirea! Astăzi suntem un stat liber, puternic, sau măcar mai putrernic ca în 1918, membrii ai NATO şi UE, cu aliaţi bine determinaţi.Şi atunci ce ne opreşte să declarăm unirea?Cu ce ne-au fost superiori tinerii din acele vremuri nouă?Şi mai am o întrebare.Dacă acei tineri moldoveni dintre Prut şi Nistru nu ar fi avut curajul să lupte atunci, unirea din 1918 s-ar mai fi realizat?Nu mă refer numai la unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru ci la tot, inclusiv la Moldova de Nord(aşa zisa Bucovină), la Banat, parţium, Maramureş sau Ardeal. Ar mai fi ieşit transilvănenii la 1 decembrie să ceară unirea dacă nu ar fi făcut-o moldovenii la 27 martie? În astfel de termeni trebuie gândită istoria.
Pe pancardele afişate stăteau scrise cuvinte precum : ,,Basarabia, pământ românesc", ,,România Mare, singura salvare" sau ,,Limba română, acasă e stăpână", mai ales că în ultimele zile se aude de un proiect de lege care încalcă cel puţin 10 articole din constituţie şi care vrea să ne impună o a doua limbă oficială.
În urma manifestaţiei de astăzi, eu nu pot decât să fiu fericit că încă se mai luptă pentru acest vechi pământ românesc, să fiu mândru că sunt român şi să vă invit pe voi pe toţi să puneţi umărul la crearea României de mâine, o Românie mai puternică, mai bună, mai fericită! Doamne ajută! Aştept comentariile voastre.
Ce este iubirea?
O prietenă a mea, văzând că mi-am făcut blog, a venit acum câteva zile cu o propunere incitantă, de ce nu încerc să scriu ceva şi despre cel mai profund sentiment al omului, respectiv iubirea. Întrebarea mi s-a părut interesantă, iar subiectul la fel, aşa că m-am hotărât azi să scriu un articol sespre aşa ceva.
Ştiţi ce este iubirea? Există mai multe feluri ale iubirii. Evident, există iubirea creştină faţă de aproape, iubirea faţă de propria persoană (egoismul), sau faţă de natură. Există iubirea faţă de oameni, faţă de animale şi faţă de plăcerile vieţii, în general. În ceea ce priveşte iubirea faţă de oameni, se desprind multe feluri, printre care iubirea faţă de rudele tale sau faţăp de prieteni, etc. Dar cea mai importantă, şi cea despre care voi vorbi în acest articol, este iubirea faţă de persoana de care te-ai îndrăgostit.
Există iubirea romantică, pe care toţi am trăit-o şi o cunoaştem. Sentimentul acela când te îndrăgosteşti de cineva şi te simţi fericit şi mulţumit că eşti lângă ea. Iubirea romantică este creaţia trubadurilor medievali, pentru a arăta că ea înseamnă ceva mai mult decât doar un act biologic de perpetuare a speciei, că iubirea e un fenomen uman, în care sunt implicate funcţii superioare ale psihicului şi simţurilor omului şi nu numai dorinţa nebună de a te împerechea. După părerea lui Freud acest tip de iubire a fost inventat având drept scop crearea termenului de seducţie şi în a se găsi o motivaţie pentru dorinţa acestora de a scrie poezii şi proză, de a cuceri femeile printr-o metodă originală. Interesantă teorie nu? Cum adică iubirea a fost inventată? Se pare că da, a fost inventată, ea nu a existat din totdeauna în felul în care o cunoaştem noi acum, ea a evoluat de-a lungul vremii şi s-a acordat mereu societăţilor vremii. Ea a devenit specifică fiecărei societăţi umane în parte, mă refer strict la iubirea de tip romantic, evident. Tot în legătură cu ea, Freud ironiza în scrierile sale că inventarea iubirii de tip romantic a însemnat începutul sfârşitului pentru umanitate. :)) Că în numele acestei noţiuni s-a provocat mai multă moarte şi distrucţie decât pentru orice altceva, depăşind poate şi noţiunea de religie. În numele iubirii şi pasiunii s-au purtat războaie, au căzut imperii, s-au prăbuişit culturi. În lupta pentru cucerirea persoanei iubite, fraţii au devenit duşmani, iar ideile lor arme ale morţii.
Carl Jung explica iubirea ca pe o dorinţă de a fi permanent într-o stare de balanţă între componentele noastre psihice, ca o simbioză între părţile noastre componente, un fel de Yin şi Yan. După spusele lui noi cu toţii purtăm în sufletele noastre imaginea peroanei iubite pe care noi visăm să o avem, imaginea femeii sau bărbatului pe care dacă i-am întâlni noi am fi împliniţi, fericiţi. ,,Noi avem în componenţa psihicului şi sufletului nostru, atât componente feminine, cât şi masculine!” spunea Jung. ,,Dacă vom şti să le găsim, să le acceptăm şi să ne folosim de acestea, ca nişte calităţi ale noastre, să creem o balanţă între ele, atunci vom fi fericiţi! Şi este dorinţa noastră cea mai mare să găsim acestă balanţă, să fim fericiţi! Tocmai această victorie, acestă reuşită, de a ne găsi jumătatea nostră de celălalt sex în noi înşine, o putem numi iubire!” Conform lui, lupta noastră pentru iubire se reduce la lupta noastră de a ne găsi jumătatea lipsă, de a deveni un întreg, de a ne îndeplini.
Dar mai există un stil de abordare, de înţelegerii a iubirii, a motivaţiei ei. Sigmund Freud spunea că iubirea noastră provine din dorinţa noastră ancestrală de a face sex şi nimic mai mult. Întreaga nostră iubire, tot ceea ce noi facem provin din dorinţa noastră de a ne împlini sexual. Toate iubirile de pe pământ se suzbordonează acestui principiu. Chiar şi iubirea copilului mic faţă de părinţii săi, idei mult dezbătute în celebrele lui scrieri despre Mitul lui Oedip. Tot ceea ce noi gândim, felul cum ne comportăm şi gândim toate ne duc în psihicul nostru la aceaşi finalitate, dorinţa noastră de a face sex. Se pare că sentimentele noastre pe care creierul le crează despre cineva, modificările vegetative din corpul nostru, trăirile pe care le avem când iubim nu ar reprezenta decât un mod genial al creierului nostru de a ne conduce spre ţelul final. Acela de a ne uni corporal cu fiinţa iubită. De a încerca să dăm o motivaţie pentru acset act atât de animalic, dar totuşi atât de normal.
Dragostea în inima unei persoane tinere, un adolescent e cel mai bun exemplu, este un lucru puternic dar şi periculos, căci el trăieşte dragostea la cel mai înalt nivel, din toate punctele de vedere. Nu degeaba se spune că iubirile adolescentine sunt cele mai frumoase. Şi, uneori, chiar şi când nu mai suntem adolescenţi ni se întâmplă să iubim în acel stil, ca în liceu ... Nu cred că e vreunul dintre noi, care nu s-a mai îndrăgostit aşa nebuneşte şi n-a mai trăit dragostea cu atâta pasiune ca atunci, n-a mai făcut acele erori nebuneşti ca şi atunci, cu toate că avem peste 20 de ani, poate chiar peste 30.
În dragoste întreaga ta personalitate este implicată. Te gândeşti tot timpul la persoana iubită, o vrei alături, vrei s-o îmbrăţişezi, să o săruţi, să respiri alături de ea. Fiecare secundă e un chin alături de ea, tremuri când ea te atinge, te emoţionezi când numai auzi sau citeşti numele ei, cu toate că e vorba de o altă persoană, ţi se face rău când auzi vocea ei la telefon. Ajungi până şi noaptea tot numai pe ea să o visezi.
După părerea mea, dacă ceea ce simţi ţi se pare a fi iubire, consider că trebuie să lupţi pentru ea. Să o preţuieşti, să încerci să construieşti pe baza acstui sentiment lumea ta şi astfel îţi vei crea o stabilitate puternică pentru viaţa ta ce va urma. În iubire, eşti neajutorat, te simţi lipsit de control. Chiar aşa şi este, dar nu trebuie să te temi, nu trebuie să dai înapoi, nu rebuie să renunţi. Nu trebuie să permiţi unor pereţi imaginari care se interpun între voi să te ţină mai departe despărţit de fiinţa pe care o iubeşti.
Dragostea poate fi un act spiritual, dacă eşti Carl Jung, un act romantic, dacă eşti un poet, o dorinţă de împlinire, dacă eşti de acord cu interpretarea psihologului Adler, sau un simplu act biologic, dacă te conduci după gândirea lui Sigmund Freud. E doar o motivaţie pentru actul sexual la care te supui. Altfel, e un act dureros dar şi minunat în acelaşi timp.
Dar indiferent care este părerea voastră, vă rog nu uitaţi un singur lucru important. Nu te întoarce împotriva ei şi nici nu-i întoarce spatele, nu o nega indiferent ce se va întâmpla! Să-ţi negi dragostea faţă de cineva, indiferent cine este acesta, este un act periculos şi criminal, atât pentru tine, cât şi persoana pe care o iubeşti! Nu te teme să-ţi expui sentimentele, indiferent de consecinţe! Zbiară în gura mare depre despre sentimentele tale, despre dragostea ta! Fă în aşa fel încât toată lumea să ştie despre perosana pe care tu o iubeşti şi de ce o iubeşti! Te vei elibera aşa, te vei exterioriza, vei scăpa de o presiune enormă. Să nu-ţi pese de ce va spune lumea, de felul cum va reacţiona, nici măcar de felul cum va reacţiona persoana pe care o iubeşti! Lumea e proastă dragii mei, ea nu poate înţelege focul ce arde în inima ta! Ei distrug prin logica şi cândirea lor de suet, corola de minuni a lumii pe care tu o făureşti în inima ta! Nu te lăsa influenţat, nu te lăsa oprit de nimeni să iubeşti! Strigă-i iubirea ta în faţă peroanei pe care o iubeşti, nu te comporta ca un laş şi să te limitezi a o iubi în tăcere, căci atunci o vei pierde, iar suferinţa ta va fi de 1000 de ori mai puternică decât cea mai zgomotoasă palmă dată în mijlocul oraşului. Iar dacă peroana la care te duci să-i spui că o iubeşti va râde, îşi va bătrea joc de tine, de sentimentele tale, atunci ţie să nu-ţi pară rău, să nu te ruşinezi de tine, de sentimentele tale! Ei să-i fie rişine, căci îşi bate joc de un sentiment aşa puternic şi de omul care îl poartă pentru ea. Ea ar trebui să se ruşineze pentru întunericul ce se află pe privirea ei şi nu-i permite să vadă adevărul şi să te aprecieze pentru sentimentele tale. O bună prietenă a mea, Dănuţa îmi spunea odată că nu eu am o problemă când nu merge o relaţie, ci fata cu care eu am încercat relaţia, căci e aşa proastă că nu a realizat care sunt capacităţile mele şi m-a pierdut, că ea a pierdut şi nu eu!
Deci îndrăzniţi fraţilor, îndrăzniţi să iubiţi şi să vă exteriorizaţi iubirea, indiferent de consecinţe!
Îmi cer iertare dacă am filozofat prea mult pe acestă temă în acest articol, dar simţeam nevoia să îmi explic mai întâi mie unsentiment care mă apasă de aproape un an ... Data viitoare când voi mai vorbi despre acset sentiment voi încerca să fiu mai pe subiect. Închei, folosindu-mă de cuvintele Sfântului Apostol Pavel : ,,Dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e!”.
Ştiţi ce este iubirea? Există mai multe feluri ale iubirii. Evident, există iubirea creştină faţă de aproape, iubirea faţă de propria persoană (egoismul), sau faţă de natură. Există iubirea faţă de oameni, faţă de animale şi faţă de plăcerile vieţii, în general. În ceea ce priveşte iubirea faţă de oameni, se desprind multe feluri, printre care iubirea faţă de rudele tale sau faţăp de prieteni, etc. Dar cea mai importantă, şi cea despre care voi vorbi în acest articol, este iubirea faţă de persoana de care te-ai îndrăgostit.
Există iubirea romantică, pe care toţi am trăit-o şi o cunoaştem. Sentimentul acela când te îndrăgosteşti de cineva şi te simţi fericit şi mulţumit că eşti lângă ea. Iubirea romantică este creaţia trubadurilor medievali, pentru a arăta că ea înseamnă ceva mai mult decât doar un act biologic de perpetuare a speciei, că iubirea e un fenomen uman, în care sunt implicate funcţii superioare ale psihicului şi simţurilor omului şi nu numai dorinţa nebună de a te împerechea. După părerea lui Freud acest tip de iubire a fost inventat având drept scop crearea termenului de seducţie şi în a se găsi o motivaţie pentru dorinţa acestora de a scrie poezii şi proză, de a cuceri femeile printr-o metodă originală. Interesantă teorie nu? Cum adică iubirea a fost inventată? Se pare că da, a fost inventată, ea nu a existat din totdeauna în felul în care o cunoaştem noi acum, ea a evoluat de-a lungul vremii şi s-a acordat mereu societăţilor vremii. Ea a devenit specifică fiecărei societăţi umane în parte, mă refer strict la iubirea de tip romantic, evident. Tot în legătură cu ea, Freud ironiza în scrierile sale că inventarea iubirii de tip romantic a însemnat începutul sfârşitului pentru umanitate. :)) Că în numele acestei noţiuni s-a provocat mai multă moarte şi distrucţie decât pentru orice altceva, depăşind poate şi noţiunea de religie. În numele iubirii şi pasiunii s-au purtat războaie, au căzut imperii, s-au prăbuişit culturi. În lupta pentru cucerirea persoanei iubite, fraţii au devenit duşmani, iar ideile lor arme ale morţii.
Carl Jung explica iubirea ca pe o dorinţă de a fi permanent într-o stare de balanţă între componentele noastre psihice, ca o simbioză între părţile noastre componente, un fel de Yin şi Yan. După spusele lui noi cu toţii purtăm în sufletele noastre imaginea peroanei iubite pe care noi visăm să o avem, imaginea femeii sau bărbatului pe care dacă i-am întâlni noi am fi împliniţi, fericiţi. ,,Noi avem în componenţa psihicului şi sufletului nostru, atât componente feminine, cât şi masculine!” spunea Jung. ,,Dacă vom şti să le găsim, să le acceptăm şi să ne folosim de acestea, ca nişte calităţi ale noastre, să creem o balanţă între ele, atunci vom fi fericiţi! Şi este dorinţa noastră cea mai mare să găsim acestă balanţă, să fim fericiţi! Tocmai această victorie, acestă reuşită, de a ne găsi jumătatea nostră de celălalt sex în noi înşine, o putem numi iubire!” Conform lui, lupta noastră pentru iubire se reduce la lupta noastră de a ne găsi jumătatea lipsă, de a deveni un întreg, de a ne îndeplini.
Dar mai există un stil de abordare, de înţelegerii a iubirii, a motivaţiei ei. Sigmund Freud spunea că iubirea noastră provine din dorinţa noastră ancestrală de a face sex şi nimic mai mult. Întreaga nostră iubire, tot ceea ce noi facem provin din dorinţa noastră de a ne împlini sexual. Toate iubirile de pe pământ se suzbordonează acestui principiu. Chiar şi iubirea copilului mic faţă de părinţii săi, idei mult dezbătute în celebrele lui scrieri despre Mitul lui Oedip. Tot ceea ce noi gândim, felul cum ne comportăm şi gândim toate ne duc în psihicul nostru la aceaşi finalitate, dorinţa noastră de a face sex. Se pare că sentimentele noastre pe care creierul le crează despre cineva, modificările vegetative din corpul nostru, trăirile pe care le avem când iubim nu ar reprezenta decât un mod genial al creierului nostru de a ne conduce spre ţelul final. Acela de a ne uni corporal cu fiinţa iubită. De a încerca să dăm o motivaţie pentru acset act atât de animalic, dar totuşi atât de normal.
Dragostea în inima unei persoane tinere, un adolescent e cel mai bun exemplu, este un lucru puternic dar şi periculos, căci el trăieşte dragostea la cel mai înalt nivel, din toate punctele de vedere. Nu degeaba se spune că iubirile adolescentine sunt cele mai frumoase. Şi, uneori, chiar şi când nu mai suntem adolescenţi ni se întâmplă să iubim în acel stil, ca în liceu ... Nu cred că e vreunul dintre noi, care nu s-a mai îndrăgostit aşa nebuneşte şi n-a mai trăit dragostea cu atâta pasiune ca atunci, n-a mai făcut acele erori nebuneşti ca şi atunci, cu toate că avem peste 20 de ani, poate chiar peste 30.
În dragoste întreaga ta personalitate este implicată. Te gândeşti tot timpul la persoana iubită, o vrei alături, vrei s-o îmbrăţişezi, să o săruţi, să respiri alături de ea. Fiecare secundă e un chin alături de ea, tremuri când ea te atinge, te emoţionezi când numai auzi sau citeşti numele ei, cu toate că e vorba de o altă persoană, ţi se face rău când auzi vocea ei la telefon. Ajungi până şi noaptea tot numai pe ea să o visezi.
După părerea mea, dacă ceea ce simţi ţi se pare a fi iubire, consider că trebuie să lupţi pentru ea. Să o preţuieşti, să încerci să construieşti pe baza acstui sentiment lumea ta şi astfel îţi vei crea o stabilitate puternică pentru viaţa ta ce va urma. În iubire, eşti neajutorat, te simţi lipsit de control. Chiar aşa şi este, dar nu trebuie să te temi, nu trebuie să dai înapoi, nu rebuie să renunţi. Nu trebuie să permiţi unor pereţi imaginari care se interpun între voi să te ţină mai departe despărţit de fiinţa pe care o iubeşti.
Dragostea poate fi un act spiritual, dacă eşti Carl Jung, un act romantic, dacă eşti un poet, o dorinţă de împlinire, dacă eşti de acord cu interpretarea psihologului Adler, sau un simplu act biologic, dacă te conduci după gândirea lui Sigmund Freud. E doar o motivaţie pentru actul sexual la care te supui. Altfel, e un act dureros dar şi minunat în acelaşi timp.
Dar indiferent care este părerea voastră, vă rog nu uitaţi un singur lucru important. Nu te întoarce împotriva ei şi nici nu-i întoarce spatele, nu o nega indiferent ce se va întâmpla! Să-ţi negi dragostea faţă de cineva, indiferent cine este acesta, este un act periculos şi criminal, atât pentru tine, cât şi persoana pe care o iubeşti! Nu te teme să-ţi expui sentimentele, indiferent de consecinţe! Zbiară în gura mare depre despre sentimentele tale, despre dragostea ta! Fă în aşa fel încât toată lumea să ştie despre perosana pe care tu o iubeşti şi de ce o iubeşti! Te vei elibera aşa, te vei exterioriza, vei scăpa de o presiune enormă. Să nu-ţi pese de ce va spune lumea, de felul cum va reacţiona, nici măcar de felul cum va reacţiona persoana pe care o iubeşti! Lumea e proastă dragii mei, ea nu poate înţelege focul ce arde în inima ta! Ei distrug prin logica şi cândirea lor de suet, corola de minuni a lumii pe care tu o făureşti în inima ta! Nu te lăsa influenţat, nu te lăsa oprit de nimeni să iubeşti! Strigă-i iubirea ta în faţă peroanei pe care o iubeşti, nu te comporta ca un laş şi să te limitezi a o iubi în tăcere, căci atunci o vei pierde, iar suferinţa ta va fi de 1000 de ori mai puternică decât cea mai zgomotoasă palmă dată în mijlocul oraşului. Iar dacă peroana la care te duci să-i spui că o iubeşti va râde, îşi va bătrea joc de tine, de sentimentele tale, atunci ţie să nu-ţi pară rău, să nu te ruşinezi de tine, de sentimentele tale! Ei să-i fie rişine, căci îşi bate joc de un sentiment aşa puternic şi de omul care îl poartă pentru ea. Ea ar trebui să se ruşineze pentru întunericul ce se află pe privirea ei şi nu-i permite să vadă adevărul şi să te aprecieze pentru sentimentele tale. O bună prietenă a mea, Dănuţa îmi spunea odată că nu eu am o problemă când nu merge o relaţie, ci fata cu care eu am încercat relaţia, căci e aşa proastă că nu a realizat care sunt capacităţile mele şi m-a pierdut, că ea a pierdut şi nu eu!
Deci îndrăzniţi fraţilor, îndrăzniţi să iubiţi şi să vă exteriorizaţi iubirea, indiferent de consecinţe!
Îmi cer iertare dacă am filozofat prea mult pe acestă temă în acest articol, dar simţeam nevoia să îmi explic mai întâi mie unsentiment care mă apasă de aproape un an ... Data viitoare când voi mai vorbi despre acset sentiment voi încerca să fiu mai pe subiect. Închei, folosindu-mă de cuvintele Sfântului Apostol Pavel : ,,Dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e!”.
luni, 22 martie 2010
Războaie uitate
Nicolae Iorga afirma în scrierile sale istorice că ,,Un popor care nu-şi cunoaşte istoria nu merită să mai existe!”. Mă întreb câţi dintre compatriotii noştri mai cunosc câte ceva din istoria ţării lor … Şi câţi dintre aceştia cunosc adevarul despre istorie, câţi ştiu faţa ascunsă a istoriei noastre, o istorie care din diferite motive ne-a fost falsificată ani în şir. Dar, în ultimii ani, echipe de cercetători şi arheologi, atât români, cât şi străini, au facut câteva descoperiri uluitoare în legatură cu istoria poporului nostru, descoperiri pe care dacă vom şti să le înţelegem şi să le folosim, ne vor aduce nu doar mândrie, ci şi prosperitate economică, socială şi umană. Depinde doar de noi dacă dorim să punem umărul şi să (re)clădim Romania, sa readucem în prezent fosta măreţie a Traciei noastre.
Bibliografie :
http://www.youtube.com/watch?v=qA88Ordp4S8&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=miVIWoMbieY&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=y_4SIOC14zY&feature=related
Ce părere aveţi dacă vă zic că prima scriere din lume a fost descoperită la noi, la Tărtăria , că suntem cel mai vechi popor al Europei, sau că la noi a aparut întâia oară monoteismul? În aceste rânduri voi incerca să prezint fragmente de istorie încă secretă, faţa ascunsă şi uitată a istoriei noastre.
Înainte ca bunicul, bunicului, bunicului meu să se fi născut acesta era pământul nostru, un loc foarte bun, în care zeii noştri trăiau, Părintii universului ne protejau. Noi eram fericiţi, iubeam, vânam, aveam familiile noastre, casele noastre, o viaţă bună. Dar câteodată trebuia să ne luptăm. Duşmanii noştri, persanii, romanii, barbarii, ruşii, otomanii, tătarii, deranjau zeii noştri, distrugeau, furau, ne luau pământurile nostre, copiii şi soţiile noastre, viaţa noastră. Ei ne spuneau că voiau de fapt să ne ajute, să ne protejeze, când de fapt voiau aurul nostru, pământul nostru, viaţa nostră. Dar am descoperit întotdeauna furtul şi minciuna lor. Ei incercau să ne ia până şi copiii, să-i transforme în soldaţii lor, să lupte si să moară pentru ei, aşa că ne-am luptat ca să păstrăm ce este al nostru, ce trebuie să rămână mereu al nostru! Cu duşmanii nu poţi avea pace!
Pe vremea când civilizaţia Maya abia începea să existe, când se năşteau Budha şi Confucius, când Zoroastru introducea o nouă religie în Batria, când Biblia abia se scria, când Pitagora se năştea la Samos , când la Nemeea , 70 mile de Atena începeau Jocurile Olimpice, când Roma, forţă inexistentă încă, se afla sub conducerea ultimului rege etrusc Lucius Tranquinus Superbus, noi, tracii, ne luptam cu marile imperii ale lumii şi le învingeam! Dar, cine suntem noi tracii? Suntem al doilea popor din Europa, după inzi, ne spune Herodot in anul 425 i.Hr. Cunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade vorbeşte despre traci că aceştia numărau peste 200 de triburi. Şi unde trăiam noi tracii atunci, la orizonturile lumii vechi? Era Nistrul graniţa naţiunii noastrea sau coloana ei? Dar Dunarea? Examinand o harta a sec. VI i.Hr, prezentată de Ion Tatomirescu, observam ca Tracia se intindea de la Marea Nordului pana la Marea Egee si din Panonia pana dincolo de Nipru! La nord, la Marea Baltică găsim ţinuturile Susudava, Selidava şi Costomocia. Central Maramabista, Tirageţia, Crisia, Abutelia şi Geţia. La sud Moesia, Tracia, Macedonia, Frigia, Bitinia şi Pontul. La vest Panonia şi Siginia. La est Masageţia şi Taurotracia.
Herodot si Iordanes, la aproximativ opt secole unul de altul ne vorbesc de sosirea pe teritoriul nostru, in anul 529 i. Hr, a lui Cyrus cel Mare, rege persan, stapân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterană până la Indus. Forţa lui militara (peste 600.000 oameni), care cucerise vaste teritorii, cedeaza in faţa viteazului popor masaget, însuşi Cyrus murind intr-o luptă cu masageţii, condusi de regina Tomiris, care, după victorie va construi oraşul Tomis. Deşi multe tratate internaţionale de istorie, cât şi numeroase muzee din lume păstreaza amintirea ei, oraşul pe care ea l-a fondat şi care-i poartă numele, Tomis (Constanţa), a uitat-o deja. De ce oare? Război uitat, război nemenţionat in manualele româneşti de liceu!
In anul 514 i. Hr, vrând să spele ruşinea predecesorului său, soseşte în Tracia marele rege persan Darius, dar este înfrânt la Tapae de către al nostru rege Antirus, pe care manualele noastre de istorie l-au uitat de asemenea. Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de istorie. Şi dacă grecii i-au invins de două ori pe perşi, tracii o vor face de trei ori! În anul 485 i.Hr, un alt rege persan, Xerxes, având o armată de aproape 1 mil. de oameni este învins şi gonit dincolo de Dunăre. Oare aceste războaie au fost numai ale oamenilor sau şi ale zeilor? Oricum, zeul persan Ahuramazda, este învins de trei ori de al nostru zeu Zamolxe! Între anii 431-424 î. Hr. Sitalces, regele tracilor odrişi ia în stăpânire Dobrogea, în prima încercare de unificare a tuturor triburilor trace.
În anul 329 i.Hr, getii dobrogeni conduşi de regele Gudila îi inving pe macedonenii regelui Alexandru cel Mare, rezistând in faţa marelui cuceritor, iar in anul 210 i.Hr, regele dac Dromihete îl invinge si ia prizonier pe regele macedonean Lisimah. Războaie uitate, războaie nemenţionate în manualele româneşti de istorie!
Trecând peste perioada înfloritoare a regatului trac din vremea marelui rege Burebista, perioadă mai bine cunoscută de publicul larg, voi sări direct la domnia regelui dac Decebal. Acesta, după ce-i învinge de câteva ori pe romani, este însă invins în anul 106 d.Hr, în urma a doua campanii grele, înfrângere care va conduce la ocuparea de către legiunile romane a apx. 14% din Tracia, pentru o perioadă nesemnificativă de timp, de 146 ani. Este adevărat însă că alte teritorii trace, precum cele ale Câmpiei Dunării, Litoralului Mării Negre până în Crimeea, Dobrogea şi întreg teritoriul trac de la sud de Dunăre au fost şi ele cucerite de romani şi au fost sub stăpânirea acestora mult timp, dar exagerarea acestor cuceriri mi se pare aiurea, istoricii noştri nevrând să povestească şi de teritoriile libere ale tracilor rămase. În anul 252, un strănepot al lui Decebal, Regalion, îi va goni pe romani şi va restaura vechiul regat al Daciei, fiind urmat la tron de soţia sa Suplycia, Dacia eliberându-se încă de pe acum pentru totdeauna, de orice dominaţie străină.Aceaşi daci, ramura din Banat al tracilor îl vor ajuta pe compatriotul lor Galerius, ajuns împărat al Romei, să-i învingă pe persani in anul 298. Dacă Columna lui Traian de la Roma reprezintă înfrangerea dacilor şi după unii istorici neinspiraţi dispariţia lor ca naţiune, Arcul de triumf de la Salonic este dovada continuităţii lor, a dacilor, negând astfel teza dispariţiei. Arcul de triumf de la Salonic continuă însă sa fie un monument ignorat de istoricii români!
Razboaie uitate, istorie uitată, limbă pierdută … Cine sunt ei tracii? Cine suntem noi?
Las la latitidinea fiecăruia să tragă concluzia pe care o doreşte citind acest articol, dar fac un apel serios tuturor! Cu aşa trecut, viitorul nu poate fi decât minunat! Să ne apucăm să reclădim cu toţii Dacia, iar bunul Dumnezeu să ne aibă în pază şi să ne protejeze!
Voi reveni cu informaţii suplimentare în curând ... Între timp, vă rog mult să comentaţi în legătură cu părerile voastre legate de ce am scris eu aici. Vă mulţumesc.Bibliografie :
http://www.youtube.com/watch?v=qA88Ordp4S8&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=miVIWoMbieY&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=y_4SIOC14zY&feature=related
sâmbătă, 20 martie 2010
Mi-am făcut blog
Cum în zilele noastre moda s-a schimbat şi ca să fii cineva, trebuie întotdeauna să fii în pas cu moda, m-am gândit să fac şi eu acest mare pas, doar vreau să fiu şi eu un om mare! 
Astăzi, ca să fii cineva, trebuie musai să ai un blog personal în care să scrii câte ceva. Nu contează ce, contează numai să scrii ceva … Aşa că ce mi-am spus? Trebuie musai să mă apuc şi eu de treabă dacă vreau să intru în lumea bună. Aşa că m-am decis ca să-mi creez acest blog personal. Nu ştiu încă ce voi scrie, dar în mare vreau să scriu despre orice, şi despre ce-mi face plăcere şi despre ce mă va supăra. Voi încerca să creez mai multe teme, mai multe categorii în care să-mi scriu părerile. În mod sigur una va fi legată de dragostea mea cea mare, istoria. I-am găsit şi un nume, Istorie adevărată se va numi. Exact ca şi numele blogului meu. Voi vorbi despre UMF, despre prietenie, despre subiectele arzătoare ale societăţii noastre. Curând spre să scriu câte ceva şi despre datele mele personale pentru ca toată lumea să mă cunoască. De câte ori voi posta, am să vă rog să intraţi , să cititţi şi să comentaţi despre ce părere veţi avea în legătură cu articolul meu. Am să admit toate comentariile, voi încerca să nu cenzurez niciunul, în spiritul corectitudinii şi al democraţiei, dar vă rog mult să nu trimiteţi comentarii jignitoare sau să atacaţi sau să vorbiţi urât, căci vreau să păstrez blogul meu curat! Vă mulţumesc! Vă aştept pe toţi să-mi spuneţi părerile voastre. Şi acum, cu ajutorul lui Dumnezeu să începem treaba, adică să scriem … Doamne ajută!
Astăzi, ca să fii cineva, trebuie musai să ai un blog personal în care să scrii câte ceva. Nu contează ce, contează numai să scrii ceva … Aşa că ce mi-am spus? Trebuie musai să mă apuc şi eu de treabă dacă vreau să intru în lumea bună. Aşa că m-am decis ca să-mi creez acest blog personal. Nu ştiu încă ce voi scrie, dar în mare vreau să scriu despre orice, şi despre ce-mi face plăcere şi despre ce mă va supăra. Voi încerca să creez mai multe teme, mai multe categorii în care să-mi scriu părerile. În mod sigur una va fi legată de dragostea mea cea mare, istoria. I-am găsit şi un nume, Istorie adevărată se va numi. Exact ca şi numele blogului meu. Voi vorbi despre UMF, despre prietenie, despre subiectele arzătoare ale societăţii noastre. Curând spre să scriu câte ceva şi despre datele mele personale pentru ca toată lumea să mă cunoască. De câte ori voi posta, am să vă rog să intraţi , să cititţi şi să comentaţi despre ce părere veţi avea în legătură cu articolul meu. Am să admit toate comentariile, voi încerca să nu cenzurez niciunul, în spiritul corectitudinii şi al democraţiei, dar vă rog mult să nu trimiteţi comentarii jignitoare sau să atacaţi sau să vorbiţi urât, căci vreau să păstrez blogul meu curat! Vă mulţumesc! Vă aştept pe toţi să-mi spuneţi părerile voastre. Şi acum, cu ajutorul lui Dumnezeu să începem treaba, adică să scriem … Doamne ajută!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
